O declaratie a sefului statului potrivit careia “ticăloşii care au cumpărat voturi păcălindu-i pe pensionari că le pot dubla pensiile ţipă acum” a starnit ieri numeroase comentarii pe canalele de televiziune . Ca, adica, cine ar fi ticalosii, despre ce ticalosie e vorba, prezumtivii ticalosi ai fost cautati pentru a da replici etc.etc.

Faptul ca o astfel de declaratie, in loc sa fie tratata asa cum merita, adica expresia unei demagogii de-a dreptul nevrotice, este comentata si rascomentata nu face decat sa ne convinga de faptul ca ne meritam soarta si ca, de fapt, dictatorii ni-i creem singuri.

Eu as fi intrebat, retoric, fireste, pentru ca raspunsurile cinstite nu fac parte din registrul prezidential, daca nu cumva ticalosii care au dublat pensile, n-au dublat cumva si produsul intern brut si veniturile bugetare? Eu zic, dimpotriva, ca ticalosie ar fi fost sa dublam productia si veniturile, dar sa pastram salariile si pensile la nivelul mizerabil la care le lasase PSD in 2004. Si apoi nu inteleg, cum i-au pacalit ticalosii aceia pe pensionari ca le pot dubla pensile, din moment ce chiar le-au dublat?

Noi am dublat pensile pentru ca veniturile bugetelor sociale s-au dublat si pentru ca economia functiona iar somajul se apropia de zero. Am luat masuri de dreapta: introducerea cotei unice, reducerea fiscalitatii pe toate palierele impozitarii directe (salarii, profit, contributii), introducerea structurilor private in sistemele publice, dezvoltarea fara precedent a investitiilor, astfel incat am putut sa crestem salariile si pensile, ca rezultat al cresterii economice.

Nu cumva adevarata ticalosie este a celor care, atunci cand se intrevedeau pericolele crizei, au fortat cresterea salariilor profesorilor cu 50%? Nu cumva ticalosii, in sensul discutiei noastre, sunt cei care amenintau Guvernul liberal ca daca nu mareste salariile sa plece, cei care promulgau legea in preajma campaniei electorale si instigau public, chiar de la Palatul Cotroceni, pe medici, pe functionarii publici si pe politisti sa aiba revendicari similare? Nu cumva ticalosii sunt cei care, in ciuda avertismentelor Guvernului liberal, au facut din aceasta majorare stindard electoral? Cine sunt ticalosii care pacalesc pe romani? Cei care chiar au facut ceea ce au promis sau cei care, a doua zi dupa alegeri, si-au uitat promisiunile? Cat de ticalos trebuie sa fii ca sa promiti cresterea salariilor cu 50% si in schimb sa le reduci cu 25%, dupa un an de guvernare esuata?

Astfel de declaratii josnice nu merita comentate. Computerul a inventat o operatiune simpla pentru asa ceva, recycle bin, adica direct la cosul de gunoi.

Suntem in situatia cea mai proasta cu putinta. Am avut in acesti douazeci de ani tot felul de guverne, mai bune sau mai rele, mai puse pe treaba sau puse pe spaga, laudate, cand era cazul, criticate (de obicei), cand greseau. De data asta suntem pusi in fata unul Guvern care face orice alta atitudine inutila: este, pur si simpu, un Guvern pe care nu-l poti lua in serios.

Unii se uita la calendar, numarand zilele pana la motiunea de cenzura, socotind, asadar, ca acest Guvern nu are de trait decat o luna si jumatate. Altii sunt mai induratori cu Guvernul si mai neinduratori cu tara, zicand ca o va mai duce pana in martie, lasand sa i se sparga in cap si oalele trecerii iernii. Sunt si dintre cei care spun, clatinand din cap: “Sa vezi cum se taraste Guvernul asta doi ani, pana la alegerile viitoare…” Toate prezumtiile sunt legate de durata de viata a Guvernului, nimeni nu-si face iluzii privind vreo implinire guvernamentala. Caci, asa cum spunea, nimeni nu-l ia in serios, nici macar cei care-l sustin. Iar daca te gandesti ca un astfel de Guvern, privit cu ingaduinta la el acasa, se va incumeta sa negocieze un nou imprumut cu FMI, va imaginati cat succes vom avea in fata institutiilor internationale.

Am avut, zilele trecute, trista imagine de la Cotroceni. Un presedinte cu ochii umflati (de nesomn, banuim), care nu stia cum sa mai laude un Guvern care tocmai fusese hacuit de jumatate dintre ministrii sai. Motivul remanierii, am aflat, era acela ca Guvernul luptase eroic cu criza, si orice eroism lasa victime. Noii recruti ministeriali stateau rigizi si gravi, incercand sa para coplesiti de semnificatia viitorului lor sacrificiu. Scena aceasta, cu discursul in care, in mod real, nu credea nici unul dintre participanti, mi-a amintit de fotografia care il prezenta pe Fuhrer, cu uniforma zdrentuita, in ultimele zile ale celui de-al treilea Reich, tinand un discurs mobilizator in fata trupelor de Hitlerjugend, adolescenti imbracati in graba, cu uniforma cazand lalaie peste umeri si cu armamentul de incropeala, inainte de ultima rezistenta fara speranta intr-un Berlin incercuit.

Pe de alta parte, acest Guvern are sanse sa fie cel mai bun dintre toate. Caci, atat timp cat nu asteptam nimic de la dansul, orice ar face, va fi peste asteptari.

In mod normal, o remaniere este menita sa imbunatateasca activitatea unui Guvern. Nimic nu pare sa indreptateasca aceasta asertiune in cazul celui de-al cincilea Guvern Boc.

Remanierea asta nu are nici o legatura cu criteriile de performanta, ci este cat se poate de politica. Obiectivele ei nu sunt menite sa imbunatateasca prestatia guvernamentala si sa ajute romanii sa-si aline suferintele, ci doar sa asigure o iesire rusinoasa, dar sanatoasa, liderilor PD din incurcatura in care au intrat, cand s-au hatarat sa guverneze. Singurul lucru interesant in aceasta remaniere este faptul ca toti ministrii noi sunt parlamentari, ceea ce arata ca Guvernul are o problema reala cu suportul politic.

De ce este o remaniere pur politica? Intai de toate, pentru ca celelalte doua formatiuni politice nici n-au vrut sa auda de asa ceva. N-are importanta ca armata e vai de capul ei, cu cele mai mici finantari de multi ani incoace si ca onoarea militara a ramas de batjocura. Ministrul apararii ramane la locul lui. La fel, ministrul sanatatii, care a avut o prestatie destul de palida in momentele limita prin care a trecut sistemul sanitar si care, de altminteri, nu are pregatirea necesara sa ocupe un asemenea post. Toata echipa UDMR – UNPR a asistat nestingherita la buimaceala pedista.

In al doilea rand, au fost remaniati doar ministri fara de partid. Carnea de tun a remanierii, cum era de prevazut, au constituit-o ministrii care au fost indelung expusi disputelor publice, negocierilor cu sindicatele si dialoglui cu FMI. Cum a scapat ministrul educatiei de remaniere, nimeni nu poate sa explice, poate nici macar el insusi. Cred ca au uitat de el.

Ministrii cu carnet de partid s-au cerut singuri. Ministrul economiei a zis ca trebuie sa se ocupe de partid. Economia creste, productia de energie creste, zice ministrul, dar, in ciuda rezultatelor bune (!?!), el trebuie sa organizeze partidul. Cum zice romanul, mai aproape dintii decat parintii. Sa pleci de la Guvern, pentru a te ocupa de partid, e o nostimada cam lipsita de bun simt, atunci cand lasi in urma, dupa un an si jumatate de mandat, o economie cu 10% mai mica in termeni reali si salariati cu veniturile injumatatite. Dar, ma rog… Oricum, ideea asta cu pleaca tu, sa nu te dau afara eu, e cel putin nastrusnica, demna in nici un caz.

Cine a ramas in cabinet dintre pedisti? Doamna ministru al lucrarilor publice si turismului, care pandeste sa dea lovitura de gratie Guvernului, cam cum a facut Traian Basescu in Guvernul Ciorbea. Adica, atunci cand va fi cazul, doamna ministru isi va da demisia, provocand caderea Guvernului. De preferinta cu o saptamana inainte de depunerea motiunii de cenzura. Si a mai ramas Vasile Blaga, pe post de amiralul Doenitz, cel care trebuie sa faca curatenie ,inaintea transferului de putere.

Cat despre cei care vin, numai de bine. Doamna ministru al transporturilor se reintoarce dupa un deceniu pe un fotoliu pe care, de fapt  nu l-a ocupat de-adevaratelea niciodata, caci a fost ministrul-delegat al primarului Basescu. Ca si acum, de altminteri, numai ca papusarul nu mai e primar, ci presedinte. Ministrul  agriculturii a mai prestat o data, si dansul. Sa asezi la ministerul care trebuie sa lupte din greu pentru ocuparea unei pozitii cat mai bune in politica agricola comunitara pe fostul reprezentant de frunte (chiar presedinte, la un moment dat) al partidului lui Gavra si al lui Ghita Funar este cel putin straniu. Despre ceilalti patru ministri iata ce am a spune: nici unul nu a facut ceva indeajuns de bun ca sa merite sa ocupe aceasta pozitie, dar nici nu a facut ceva indeajuns de rau ca sa-l impiedice.

Cand o echipa are calificarea garantata, in ultimele meciuri trimite in teren echipa B, ca sa-si protejeze jucatorii. De aceasta data, PD a trimis la guvernare esalonul secund  si a decis sa-si protejeze liderii, pentru ca esecul si nu succesul este garantat. Iar Emil Boc, va fi lasat ultimul pe reduta, precum acarul Paun, si va fi lasat sa plece singur, cu sumanul rupt, pe drumul de costisa al Clujului.

Acest Guvern pare menit, mai degraba, sa asigure nu actul de guvernare, ci transferul de guvernare. Poate ca unii dintre ministri isi cumpara, deja, bilete pentru petrecerea Revelionului, socotind ca vor avea atunci destul de mult timp liber sa se bucure in tihna de sarbatori.

La ora la care scriu acest comentariu, nu cunoastem inca lista exacta a ministrilor remaniati.  Un lucru insa devine certitudine, atunci cand eviti capcana de a nu vedea padurea din cauza copacilor. Aceasta remaniere nu are nimic de-a face cu criteriile de performanta, ci este cat se poate de politica, as zice chiar nerusinat de politica. E tot consecinta unor jocuri de interior, a unor reasezari mai avantajoase in apropierea resurselor, fara nici o sinchiseala fata de viitorul acestui Guvern, necum fata de viitorul tarii.

O lectie amara pentru independenti, pentru tehnocrati, cum se spune. Primii pe orice lista sunt chiar acestia. Daca ministrul finantelor scapa, e doar rodul unei indemanari de a fi folositor pe care ministrul muncii ori cel al agriculturii nu au avut-o. De altfel, cu totii stiam, ma mir ca nu au aflat-o si titularii, ca independentii vor fi carnea de tun a remanierilor.

Ministrul comunicatiilor a suparat pentru ca nu a fost destul de generos cu partidul si, de altfel, e si el un fel de independent, provenind de la defunctul PLD. In ce-l priveste pe ministrul transporturilor, singurul politic de pe aceasta prezumtiva lista, problema lui e tocmai asta, ca preapolitic fiind, se incumeta sa stea in calea ambitiilor ministresei de la lucrarile publice.

Noii ministri vor fi oameni fara prestanta politica, cu papusari in spate, fie ca e vorba de primarul Brasovului, care nu mai ameninta ca pleaca din PD, fie ca e vorba de primarul Aradului, membru activ al clanului presidential, fie ca e vorba de insusi presedintele care, in ultima vreme, nu prea mai reusea sa-si tin partidul in frau. Formule de tip “Seculici” (vi-l mai amintiti pe nefericitul viceprim-ministru din guvernul Tariceanu?) vor fi folosite pentru ca Guvernul sa nu mai ridice probleme si sa-si faca cu strasnicie datoria.

Principala misiune a acestui Guvern va fi aceea de a strange cat mai multi bani pentru partid si pentru sine. Caderea in popularitate a partidului nu va putea fi compensata decat cu bani multi in campanie, pentru publicitate jurnalistica, pentru reteaua electorala, pentru godaci,curcani, ulei, zahar si alte produse din acest Carrefour gigantic care va fi campania electorala a PD.

Ca primul remaniat trebuia sa fie chiar primul ministru nu mai incape indoiala. Ca aceasta remaniere, in care vor fi pastrati exact cei care trebuiau sa plece, nu va face decat sa compromita si mai mult Guvernul, pare, iarasi, plauzibil. Pierdere de vreme. Chestia este ca, de fapt, soarta tarii incepe sa se joace nu atat la guvernare cat in opozitie si noi, din opozitie, trebuie sa dam un semnal clar ca suntem constienti de asta.

Vom opri, pentru cateva zile, publicarea capitolelor din Programul “Pentru o noua economie”, caci el va fi prezentat public in vreo doua saptamani, dupa ce va primi si observatiile colegilor nostri parlamentari, si va face obiectul unei prezentari publice speciale.

Mi se pare interesant, pana atunci, sa ne aplecam asupra unui subiect care revine periodic in atentie, repus, de fiecare data, de acelasi Sebastain Lazaroiu, consilier presidential. Anume fulminanta ascensiune a partidului lui Dan Diaconescu. Este o tema care nu intervine in dezbaterea publica, nici n-ar avea cum, caci acest partid, el insusi, nu are nici o contributie la dezbaterea publica, cu exceptia emisiunilor postului de televiziune care l-a emanat. Si tocmai de aceea Palatul Cotroceni o readuce, iar si iar in atentie.

Suspecta este insistenta obsesiva cu care Traian Basescu, prin colaboratorul sau, incearca sa ne convinga de trainicia acestui proiect politic cu nume averescan. De altfe, e un mesaj cat se poate de nimerit pntru atitudinea constanta a presedintelui, anume acela de a compromite partidele politice si Parlamentul. Expandarea lui Diaconescu in sondaje – ar trebui, totusi, sa studiem mai in amanunt acele sondaje – este pusa pe seama pierderii de credibilitate a intregi clase politice. Adica toti suntem hoti, mincinosi, nu exista exceptii, decat Basescu, nu exista grade de comparatie. Toti o apa si un pamant, ocazie potrivita pentru un proiect nou, curat, nu-i asa, si cat se poate de popular.

Eu nu m-as hazarda, in locul lui Sebastian Lazaroiu, chiar daca a primit ordine exprese in acest sens. Au mai existat astfel de experimente in ultima vreme. De fiecare data ele au esuat pentru ca cel care a pornit partidul nu a gasit altii care sa-i semene. Nu sunt nici pentru, nici contra partidului lui Dan Diaconescu. Pana una-alta, se pastreaza in zona anectodicului. Nu ma voi pronunta decat atunci cand voi vedea lista primilor zece lideri ai acestui partid. S-ar putea sa nu-i aiba niciodata. Si atunci cariera politica a initiatorului sau va ramane nu atat o optiune a urnelor, ci a telecomenzii. Inca un proiect esuat, pe langa atatea altele, cu voie de la Presedinte. Care incapabil sa mai faca ordine in propriul partid, cauta si alti musterii

Statul liberal se întemeiază pe principiile libertăţii, ale iniţiativei private, ale competiţiei corecte şi ale garantării proprietăţii, permiţând într-un mod eficient aplicarea acestora în sensul sporirii bunăstării individuale şi al sustenabilităţii politicilor publice. 

Opţiunea noastră este fără echivoc: stat de drept şi capitalism. Aceasta înseamnă respect faţă de principiile echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat, ale apărării libertăţilor individuale, şi ale încurajării dezvoltării capitalului sub toate formele sale : uman, industrial, financiar, tehnologic, cultural ori funciar, în scopul creşterii bunăstării românilor.

Redimensionarea rolului statului, prin reducerea rolului său ca agent economic şi diminuarea ponderii sale decizionale precum şi întărirea rolului său ca garant al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor constituie fundamentul opţiunilor noastre „Pentru o nouă economie”.

Într-o societate democratică, statul minimal trebuie să aibă trei funcţiuni principale: a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia; b) realocarea prin politici publice a impozitelor; c) siguranţa naţională.

Această definire, în acelaşi timp minimală şi optimală, a funcţiilor statului presupune  o schimbare majoră de paradigmă în ce priveşte funcţionarea sa. Pornind de la ideea că, în gestionarea politicilor publice, statul social şi-a atins limitele, statul liberal decide să-şi îndeplinească funcţia publică într-o formulă partenerială, fie că e vorba de transferarea unor atribuţii către sectorul privat, fie că e vorba de menţinerea unor atribuţii în sectorul public, dar gestionarea acestora prin  management privat. Această schimbare de paradigmă, cu incidenţă asupra unor arii vaste de cuprindere, de la gestionarea investiţiilor publice şi absorbţia fondurilor europene până la administrarea bugetelor sociale, are ca obiectiv responsabilizarea şi creşterea performanţei managementului precum şi reducerea drastică a corupţiei.

Statul liberal se sprijină pe cei cu iniţiativă, dispuşi să-şi asume riscuri, dispunând de forţa de a acumula şi de discernământul de a investi. Statul liberal se sprijină pe cei puternici, pe cei care reuşesc, pentru a-i putea sprijini pe cei vulnerabili. Societatea are câştigătorii săi, pe care îi respectăm, precum şi perdanţii săi, pe care trebuie să-i reintegrăm, dar nu trebuie să aibă privilegiaţii săi. Orice avere dobândită prin munca, prin inventivitate şi prin respectarea legii este legitimă.

Susţinerea spiritului întreprinzător presupune stabilitatea mediului economic. Sistemul fiscal trebuie să fie simplu şi stimulativ. Statul liberal asumă reducerea, în continuare, a nivelului general al impozitelor, indeosebi pentru reducerea costului muncii şi stimularea investiţiilor, în paralel cu îmbunătăţirea administrării fiscale.

Statul liberal aşază cetăţeanul în centrul politicilor sale. Omul este privit atât ca individ, egal cu toţi ceilalţi în jocul economic şi în faţa legii, dar şi ca persoană, cu unicitatea şi cu năzuinţele sale. În acest fel, statul liberal nu are numai o dimensiune economică, ci şi una morală. Dimensiunea etică a statului liberal se regăseşte atât în aplicarea principiilor economiei de piaţă, cât şi în respectarea libertăţii şi demnităţii persoanei.

Cetăţeanul nu mai este un obiect pasiv al politicilor statului. El este un participant activ, care are dreptul să decidă pentru sine şi să investească pentru propria sa protecţie şi bunăstare. România are nevoie de un sistem democratic în care cetăţenii să beneficieze de dreptul absolut de a alege deoarece numai aşa se pot proteja drepturile celei mai “mici” minorităţi care există: omul.

România trebuie să intre într-o nouă etapă a libertăţii economice în care rolul social al statului să fie împletit cu responsabilitatea individuală.

Această nouă cale va permite, în primul rând, reformarea sistemelor publice care astăzi sunt responsabile pentru haosul economic şi riscul social şi apoi, odată cu ieşirea din criză, va sta la baza procesului de reformulare a principalelor politici publice.

Statul de drept liberal nu duce la eliminarea dimensiunii sociale a statului. El reorientează atributele statului social astfel încât ocrotirea cetăţenilor vulnerabili să nu ducă la o atitudine de tutelă care să împiedice capacităţile de iniţiativă şi angajare individuală. Un stat paternalist nu este nici social şi cu atât mai puţin liberal. Liberalismul şi autoritatea statului nu sunt noţiuni incompatibile, ci se condiţionează reciproc. Binele public nu se stabileşte unilateral ci este rezultatul aspiraţiilor şi asumărilor individuale, puse în acord cu opţiunile pe termen lung ale statului.

Deşi începută acum două decenii, ofensiva pentru proprietate şi libertate economică nu s-a încheiat. Ba mai mult, după încheierea etapei retrospective, a restituirii şi acordării de reparaţii materiale pentru agresiunile săvârşite de regimul comunist împotriva proprietăţii şi fundamentarea unei noi etape a tranziţiei post-comuniste în care statul este dator să asigure condiţiile necesare consolidării şi dezvoltării proprietăţii private apare, tot mai vizibil, în contextul crizei marilor sisteme publice, nevoia fundamentării unei noi etape: de extindere a libertăţii economice în scopul reformării marilor sisteme publice .

Denumirea “Pentru o nouă economie” dată programului politic menit să promoveze statul liberal are semnificaţia sa. În deceniul care a trecut, România a trecut printr-un proces amplu de liberalizare, care i-a permis aderarea la Uniunea Europeană.  Din păcate, însă, procesul de liberalizare nu a fost însoţit, în mod adecvat, de politici liberale în ceea ce priveşte performanţa economiei româneşti. Soluţiile de ieşire din criză sunt de esenţă liberală.

Evoluţia post-criză a României şi proiectarea politicilor publice în decada următoare trebuie să ducă la schimbarea paradigmei de dezvoltare caracterizată până acum doar prin liberalizare accelerată şi integrare în economiile europene.

S-a dovedit că doar liberalizarea circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, în absenţa politicilor liberale a făcut din economia României una vulnerabilă. După douăzeci de ani de tranziţie la capitalism, economia românească este mai mult o economie complementară decât una competitivă cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. În România, în prezent, funcţionează reglementările Pieţei Interne dar nu şi instrumentele Politicii de Coeziune care ar fi trebuit să compenseze deficitul de resurse cauzat de liberalizarea economiei cel puţin pe palierul accesului la bunurile publice.  Or, statul român, la trei ani de la aderare, a devenit donator net la bugetul UE în contextul în care expunerea rapidă la competiţia europeană, a fost, de cele mai multe ori, un avantaj  comunitar şi nu întotdeauna unul al consumatorului român. Pe de altă parte, libertatea de circulaţie a persoanelor nu este completată de accesul liber pe piaţa comunitară a forţei de muncă decât  într-un interval de maximum şapte ani de la aderare ceea ce nu a împiedicat, însă, statele membre să dezvolte programe prin care au drenat forţa de muncă înalt calificată. Poziţia europeană a României trebuie să devină mult mai  pragmatică altfel euro-optimismul cetăţenilor români va deveni în scurt timp, în cel mai bun caz, un scepticism cauzat de lipsa de orizont a beneficiilor politicilor europene în termenii nivelului de trai.

Programul PNL “ Pentru o nouă economie” îşi propune trei câmpuri largi de acţiune: reluarea creşterii economice pe o bază sustenabilă, reformarea marilor sisteme publice: educaţie, sănătate, protecţie socială, precum şi modernizarea administraţiei centrale şi locale.

Schimbarea paradigmei economice presupune şi o modificare radicală în ceea ce priveşte modalitatea de transpunere a acestor politici. Opinia potrivit căreia banul este principala resursă şi că totul trebuie cântărit numai prin prisma atragerii de resurse financiare este o prejudecată. Realitatea ultimilor ani a arătat că resursele financiare nu pot fi atrase ori atunci când sunt la îndemână nu pot fi cheltuite dacă ele nu sunt încadrate într-un spectru mai larg de resurse. Slaba capacitate de absorbţie a fondurilor europene a dovedit acest lucru.

Evoluţia lumii contemporane arată că resurse la fel de importante ca şi cele financiare sunt informaţia, comunicarea, timpul şi performanţa managerială.

România este o ţară necunoscută, din păcate, pentru români ca şi pentru cei care o guvernează. Lipsa unor informaţii corecte şi complete, în timp real, despre realităţile economice şi sociale afectează calitatea politicilor publice. Prima condiţie a ameliorării prestaţiei statului o constituie informatizarea tuturor sistemelor de evidenţă a persoanelor, bunurilor şi fluxurilor financiare.

Impactul favorabil al informatizării sistemelor publice va fi imens. În ceea ce priveşte administraţia fiscală, cunoaşterea în timp real a stării financiare a persoanelor şi a firmelor reduce drastic posibilitatea evaziunii fiscale şi canalizează prevenţia şi controlul exclusiv asupra zonelor de risc. În ceea ce priveşte condiţia persoanei, cunoaşterea situaţiei matrimoniale şi a apartenenţei familiale a persoanelor, precum şi a celorlalte aspecte legate de bugetul familial, de situaţia profesională ori de starea de sănătate sunt deosebit de utile în orientarea corectă a protecţiei sociale, a ameliorării raporturilor dintre persoană şi administraţie, a realizării contului de asigurări sociale etc. Informatizarea circulaţiei bunurilor elimină riscurile tranzacţiilor imobiliare, scurtează perioada obţinerii autorizării construcţiilor şi contribuie la garantarea proprietăţii.

Informatizarea sistemelor publice trebuie însoţită de o comunicare adecvată. Aceasta permite desfiinţarea unuia dintre instrumentele de tortură inventate de stat, anume ghişeul. Relaţia de comunicare între stat, mediu economic, societate civilă şi cetăţeni este garanţia eficienţei administrative şi a încrederii pe care statul trebuie să o inspire.

În paradigma statului liberal, performanţa managerială este un obiectiv fundamental. Ea trebuie să aibă în vedere atât ţinte clare şi o evaluare echilibrată a raportului dintre resurse şi obiective, cât şi o ordonare pe orizonturi de timp. Guvernarea trebuie înţeleasă ca un management al riscului.  Aceasta presupune o evaluare cât mai amplă a posibilelor riscuri, anticiparea şi preîntîmpinarea lor, minimizarea riscurilor, atunci când ele nu pot fi evitate, precum şi distribuirea cât mai echitabilă între partenerii sociali a efectelor, în cazul producerii riscului.  Cu cât o guvernare este mai performantă în ce priveşte managementul riscului, cu atât ea este mai dezinvoltă în angajarea unor perspective pe termene mai lungi. Performanţele şi statura unei guvernări se măsoară prin orizontul de timp al proiectelor şi aspiraţiilor sale.

Programul PNL „Pentru o nouă economie” are în vedere îmbinarea orizonturilor de timp pe o perioadă de două decenii. Ar fi o mare greşeală să subsumăm toate energiile şi strategiile în scopul ieşirii României din criza economică printr-o atitudine pompieristică.

România trebuie să folosească această perioadă de combatere a crizei economice nu doar pentru restabilirea echilibrului bugetar, dar mai cu seamă pentru luarea unor măsuri în sensul evoluţiei pe termen lung a ţării.

Altminteri, o reducere severă a cheltuielilor, fără discernământ, doar din disperarea de a nu risca incapacitatea de plată, fără a avea în vedere şi redimensionarea acestora, poate să fie deosebit de costisitoare pe termen mediu, căci poate distruge instituţii şi risipi resursa umană. Fireşte că o seamă de obiective îşi propun un termen mult mai scurt, în ceea ce priveşte însă, obiective ample, cum ar fi reformarea sistemului de asigurări sociale ori de asigurări de sănătate, ca şi consolidarea poziţiei României ca una dintre principalele zece puteri economice ale Uniunii Europene, orizontul de timp se situează în a doua jumătate a deceniului următor.

În acest context, timpul, ca resursă economică trebuie să fie o componentă a politicilor publice. Viziunea ce ţine seama de timp ca resursă nu este doar de natură economică. Ea are conotaţii ce ţin de nivelul mentalităţilor, de nivelul oportunităţilor oferite de societate, de înţelegerea corectă a libertăţii. De modul în care timpul este fructificat depinde, în bună măsură, natura şi evoluţia unei societăţi. Valoarea economică a timpului este direct proporţională cu caracterul competitiv al unei societăţi. Cu cât o societate este mai egalitaristă, cu atât timpul e mai lipsit de valoare economică. Cu cât este mai competitivă, cu atât timpul e mai plin de înţelesuri economice. Timpul nu poate fi multiplicat, dar poate fi economisit. În peisajul programului „Pentru o nouă economie” economisirea timpului devine o componentă a bunei guvernări.

Această viziune novatoare în ceea ce priveşte prioritizarea resurselor are un corespondent imediat în planul strategic.

Informaţia, comunicarea, utilizarea eficientă a timpului şi performanţele manageriale au ca punct de plecare modernizarea de ansamblu a infrastructurii. Una dintre diferenţele majore dintre statul liberal şi statul social cu care ne-am obişnuit o constituie locul pe care strategiile pe termen lung îl acordă infrastructurii. Este o abordare calitativă, complexă ce are în vedere nu numai infrastructura rutieră, navală sau aviatică, dar şi infrastructura informatică pe care am evocat-o deja, infrastructura subterană, alcatuită din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare, infrastructura de transport şi distribuţie a combustibililor şi a energiei electrice, infrastructura bancară, infrastructura de comunicaţii, infrastructura sistemelor publice de educaţie şi sănătate etc.

Chiar dacă responsabilitatea nu este integral a statului, el poate, prin intermediul politicilor publice – ajutor de stat, parteneriat public-privat, utilizarea managementului privat, angajarea creditării externe şi utilizarea fondurilor nerambursabile – să înlesnească procesul de modernizare a infrastructurii. Investiţiile în infrastructură constituie un amplu proiect ce trebuie elaborat cât mai devreme, pe orizonturi de timp şi pe o evaluare onestă a resurselor. Acest proiect trebuie asumat de întreaga societate ca un important angajament naţional.

Înţelegerea corectă şi complexă a acestor resurse ameliorează şi atitudinea faţă de mediul de afaceri. Informatizarea fluxurilor financiare permite o corectă administrare fiscală şi reducerea economiei subterane. Accesul facil şi exhaustiv la informaţii elimină necesitatea unui număr mare de autorizaţii precum şi excesul birocratic. O bună comunicare permite îndeplinirea procedurilor administrative pe suport digital. Întelegerea timpului ca resursă conduce la simplificarea procedurilor de autorizare şi funcţionare a firmelor precum şi de onorare a îndatoririlor fiscale. Mediul economic devine mai simplu de parcurs şi mai eficient de administrat din punct de vedere fiscal.

O bună cunoaştere a mediului economic, prin toate aceste mijloace, poate localiza corect blocajele din economie, una dintre marile probleme ale economiei româneşti de azi, şi poate sugera căile de eliminare a lor. Ceea ce trebuie să asume o bună guvernare este că statul însuşi să nu fie generator de blocaj. Aceasta presupune onorarea la termen a obligaţiilor către furnizori, returnarea promptă a  TVA, derularea rapidă şi corectă a achiziţiilor publice şi aşezarea statului şi a celorlalţi participanţi la mecanismul economic pe poziţii de egalitate.

O caracteristică a statului liberal este aceea că administraţia nu constituie un factor de risc pentru economie, statul este parte a jocului economic şi se supune aceloraşi reguli.

Modul în care s-a dezvoltat mediul de afaceri din România, prin trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă, a facut ca, din lipsa unor resurse interne, cea mai mare parte a capitalului privat să fie de provenienţă străină. Capitalul românesc reprezintă sub 10% din totalul capitalului privat, ceea ce creează dificultăţi, în momente în care e nevoie de solidaritate şi strategii concertate între Guvern, sistemul bancar şi mediul de afaceri. Amploarea crizei economice din România este expresia elocventă a acestei vulnerabilităţi.

Statul liberal nu poate fi compatibil decât cu o societate a libertăţii economice.  Programul liberal „Pentru o nouă economie” acordă un loc important dezvoltării capitalului autohton. Investiţiile străine, directe sau de portofoliu, sunt extrem de necesare României. Ele aduc nu numai resurse financiare, dar şi performanţe manageriale. De aceea guvernarea, înţeleasă ca un management al riscului, trebuie să ducă la reducerea riscului de ţară. Trebuie, prin toate mijloacele, să creăm un mediu economic ospitalier şi să deschidem economia românească spre fluxurile economice internaţionale. În acelaşi timp, însă, considerăm că investiţiile străine pot fi benefice interesului naţional în măsura în care intră în competiţie cu capitalul autohton consolidat.

Capitalul românesc este cel care conferă stabilitate economică şi socială României.

Există o seamă de prejudecăţi ale tranziţiei de care trebuie să ne dezbarăm. Una dintre ele se referă la conceptul de industrializare. Opţiunea pentru reindustrializarea României trebuie asumată. Din cauza inexistenţei unei concepţii privind dezvoltarea industrială a ţării, aceasta s-a restrâns, unele industrii, cum ar fi industria zahărului ori industria sticlei, aproape au dispărut, iar altele, din cauza modului incoerent în care a fost condusă privatizarea, sunt dependente masiv de importuri ori sunt captive într-un fel de colonialism economic, cum este industria de lohn.

De data aceasta este vorba nu de o industrializare forţată, ci de un proces care să ia în calcul resursele României, conexiunile pe orizontală, structura pieţei forţei de muncă şi a cererii de consum. Cuvântul cheie este în acest caz competitivitatea.

Aceasta presupune creşterea ponderii proiectelor orientate către creşterea competitivităţii în programele cu finanţare internă şi comunitară precum şi sprijinirea industriilor intensive în tehnologie şi a investiţiilor intangibile. Evaluarea competitivităţii ramurilor industriale relevante şi iniţierea de măsuri orizontale pentru incurajarea acestora trebuie să fie o preocupare permanentă a actului de guvernare.

În acest context, de o maximă importanţă este industrializarea în domeniul agriculturii. În acest fel se poate răspunde la cel puţin trei dintre marile probleme ale agriculturii româneşti. Cea dintâi este aceea a fragilităţii pieţei produselor agricole. Cea de-a doua se referă la suprapunerea proprietăţii cu managementul, ceea ce face ca agricultura românească să fie o agricultură de subzistenţă, unde ţăranul român este mai degrabă grădinar decât fermier. Separarea proprietăţii de management şi dezvoltarea fermelor agricole este un pas necesar în modernizarea agriculturii româneşti. În al treilea rând, industrializarea satului românesc şi o mai bună conectare a agriculturii la industrie va duce la fiscalizarea sectorului agricol şi utilizarea forţei de muncă latente din mediul rural.

Un alt concept de care nu trebuie să ne temem este asocierea. Încurajarea formelor de asociere este obligatorie în condiţiile în care dorim să scoatem sectorul agricol din starea de izolare şi din condiţiile arhaice în care funcţionează. Asocierea proprietarilor de terenuri, fie că e vorba de activitatea de producţie, ori de cea de aprovizionare sau de desfacere a produselor, este singura modalitate care poate scoate agricultura din starea de economie naturală.

Agricultura românească trebuie să se dechidă către industrie şi către piaţă. Iar deschiderea către piaţă presupune organizarea agriculturii pe baze capitaliste. Acest lucru nu exclude utilizarea subvenţiilor pentru încurajarea şi orientarea producţiei agricole.

La aceasta trebuie să se adauge refacerea sistemelor de irigaţii şi crearea unui sistem de finanţare a agriculturii care să aibă ca verigă intermediară camerele de comerţ agricole, constituite prin transferarea către sectorul privat a actualelor direcţii agricole judeţene. Pe de altă parte marketizarea agriculturii şi conectarea ei la sectorul industrial vor avea efecte considerabile asupra ocupării, asupra reducerii deficitului comercial şi, mai ales, asupra veniturilor bugetare.

Modernizarea marilor sisteme publice are în vedere, în primul rând, consolidarea bugetară. Aceasta înseamnă, pe de o parte, realizarea echilibrului bugetar, iar, pe de altă parte, asigurarea suportului financiar pentru funcţionarea celorlalte sisteme publice.

În ceea ce priveşte politica fiscală, ea se va derula în strânsă legatură cu administrarea fiscală. Politica fiscală trebuie să fie stabilă şi flexibilă.

Statul liberal optează pentru o politică de reducere şi de simplificare a fiscalităţii.

PNL şi-a asumat răspunderea faţă de mediul privat de a promova şi susţine adoptarea unui nou set de măsuri fiscale care să asigure atât un mediu stimulativ şi nediscriminatoriu, cât şi îmbunătăţirea transparenţei, stabilităţii şi predictibilităţii politicii fiscale. În acelaşi timp PNL îşi asumă responsabilitatea ca în ceea ce priveşte impozitarea veniturilor, ea va fi nuanţată prin introducerea unor sisteme de deductibilităţi care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mai mici dar să încurajeze, în acelaşi timp, un comportament economic din partea contribuabililor.

Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi fiscalitate prietenoasă pentru întreprinzători şi forţa de muncă, pentru angajator şi angajaţi. Filosofia finanţelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicţie cu principiile dezvoltării economice sănătoase. România are nevoie de schimbarea fundamentală a filosofiei fiscale. În loc să acoperim găurile bugetare prin impozite tot mai mari, trebuie stimulată activitatea celor care sunt performanţi şi asteaptă de la stat un semnal pozitiv.

Pe lângă componenta anticriză, obiectivul strategic al reformei fiscale vizează, în acelaşi timp, transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal şi al prosperităţii în Uniunea Europeană. Aceasta este singura cale prin care putem accelera acumularea de capital, creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă al românilor.

Pentru a fi asigurată această tendinţă, politica fiscală trebuie să fie însoţită de un set cuprinzător de politici după cum urmează: arhitectura instituţională trebuie să tindă către statul minimal, conformarea voluntară trebuie să crească la peste 90%, ponderea economiei fiscalizate trebuie să sporească în dauna economiei naturale şi a economiei subterane, fluxurile financiare precum şi administrarea lor trebuie integral informatizate, eficienţa politicilor publice trebuie să se amelioreze.

Opţiunea noastră este îndreptată, în principal, pe reducerea impozitării directe. Atingerea obiectivelor de mai sus ar putea să permită îndeplinirea simultană a două opţiuni de politică fiscal-bugetară: pe de o parte sporirea veniturilor bugetare, ca pondere în PIB, pe de altă parte reducerea fiscalităţii.

Atingerea unui nivel de cel putin 90% în ceea ce priveşte conformarea voluntară, însoţită de întregul set de politici amintite mai sus, poate conduce la reducerea contribuţiilor de asigurări sociale cu până la 10 puncte procentuale şi continuarea scăderii cotei unice până la 10%. Odată cu reducerea deficitului bugetar, TVA ar putea să se reîntoarcă la nivelul iniţial, de 19%.

Partidul Naţional Liberal îşi menţine opţiunea pentru cota unică de impozitare datorită viabilităţii soluţiei în această perioadă de tranziţie. Cota unică de impozitare a asigurat suportul fiscal al creşterii economice din perioada 2005 – 2008 şi a permis creşterea veniturilor bugetare ca pondere în PIB.  

Una dintre schimbările majore de paradigmă ale statului liberal, în raport cu tentativele de stat social încercate până în prezent, va fi aceea privind rolul activ al individului, ca actor al politicilor publice. Din obiect pasiv, el va putea, la nivelul său de responsabilitate, să fie generator al acestor tipuri de politici. În ceea ce priveşte politica bugetar-fiscală, conceptul de buget trebuie extins, atât la nivelul mentalităţilor dar şi la nivelul administrării, până la nivelul familiei.

Familia trebuie să devină un vector economic. Aceasta presupune, desigur, existenţa unui anumit nivel de venituri care să permită, dincolo de cheltuielile obligatorii privind întreţinerea locuinţei şi subzistenţa, manifestarea unor opţiuni privind gestionarea propriului portofoliu. Forţa investiţională a sumelor mici de la cei mulţi este incomparabil mai mare decât cea a sumelor mari de la cei puţini. Individul, familia trebuie să devină în viitor o resursă investiţională considerabilă. În plus, fiind cointeresat, prin sistemul de deductibilităţi, către un anumit comportament economic, contribuabilul va solicita dovada fiscală a cheltuielilor sale, obligând la fiscalizarea activităţilor economice respective. Practic, cetăţeanul devine, într-un anumit fel, agent fiscal al statului.

Legătura familiei cu mecanismele pieţei trebuie înlesnită prin intermediul politicilor publice. Dimensiunea investiţională a politicilor publice este, probabil, cea mai importantă mutaţie pe care o presupune programul “Pentru o nouă economie” noua paradigmă a statului liberal, cu efecte atât în planul sustenabilităţii politicilor publice, al acumulării de resurse investiţionale dar şi în planul mentalităţilor.

Politica bugetară este, cu siguranţă, rezultatul voinţei politice, dar este şi consecinţa eficienţei politicii fiscale. Obiectivele politicii bugetare trebuie orientate către câteva scopuri precise, urmărite în evoluţie, de la an la an.

Cel dintâi obiectiv este legat de reducerea, ca pondere în PIB, a cheltuielilor legate de funcţionarea administraţiei centrale, atât în cee ce priveşte bunurile şi serviciile, cât şi în cee ce priveşte cheltuielile de personal. Această acţiune trebuie să se desfăşoare cu o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea performanţei guvernării, ceea ce presupune auditarea prealabilă şi pe parcurs a procesului de redimensionare a administraţiei centrale.

Cel de-al doilea obiectiv se referă la transparenţa şi simplificarea procedurilor care pun în contact interesul public cu cel privat, cu deosebire în cee ce priveşte achiziţiile şi licitaţiile publice. Interferenţa dintre interesul public şi cel privat este principala zonă de proliferare a corupţiei. De aceea ea trebuie bine delimitată şi sever reglementată, optând pentru formule transparente, care apară cât mai bine interesul public şi aşază în acelaşi timp, pe poziţii de egalitate de şanse pe toţi posibilii parteneri din zona privată.

Cel de-al treilea obiectiv se referă la disciplinarea şi permanenta urmărire a cheltuielilor publice. Menţinerea plafoanelor de cheltuieli, înlăturarea asimetriilor între începutul şi sfârşitul perioadei, realizarea proiecţiilor orientative multianuale, cu deosebire în cee ce priveşte investiţiile, standardizarea costurilor pentru diferiţi ordonatori de credite bugetare sunt doar câteva astfel de măsuri. Şi, cu siguranţă, pentru a menţine rolul activ al bugetului, trebuie asumat principiul potrivit căruia atunci când exerciţiul bugetar se încheie cu deficit, el nu poate fi mai mare decât volumul cheltuielilor de capital, astfel încât deficitul bugetar să fie dedicat în exclusivitate investiţiilor.

Cel de-al patrulea obiectiv se referă la eficienţa derulării investiţiilor publice şi la întărirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene.  E limpede că statul nu dispune de expertiză necesară şi nu dă dovadă de suficientă corectitudine şi de operativitate în cee ce priveşte derularea proiectelor investiţionale, fie că e vorba de investiţii publice, fie că e vorba de fondurile europene.

Este necesară o opţiune curajoasă de a face apel la managementul privat, la firme de reputaţie şi cu experienţă în plan internaţional. Instituţia proiect-managerului privat, pentru marile investiţii precum şi pentru programele operaţionale europene trebuie instituită cât mai rapid pe scară largă.

Un aspect esenţial al noii paradigme oferite de programul “Pentru o nouă economie” îl oferă modul de gestionare a marilor sisteme publice de sănătate şi protecţie socială. În cadrul acestei noi paradigme, persoana vizată este proprietară a propriului cont de asigurări sociale. Ea nu mai este contributor abstract al unui sistem asupra căruia nu poate decide şi de binefacerile căruia, adesea, nu poate beneficia, ci este principalul decident. În plus, sistemul de politici publice în această nouă formulă devine resursa pentru investiţii şi o formă negociată de finanţare  a politicii bugetare.

În cee ce priveşte sistemul de pensii trebuie să acceptăm faptul că actualul sistem, în care contribuţiile salariaţilor de azi sunt destinate acoperirii drepturilor constituite în timp ale salariaţilor de ieri, actualmente pensionari, şi-a atins optimul în toamna anului 2008. E greu de presupus că, multă vreme de aici înainte, se va putea reveni la asigurarea punctului de pensie de 45% din salariul mediu brut. Reducerea dramatică a numărului de salariaţi, transferarea către bugetul de pensii a unui număr mare de beneficiari de pensii speciale, precum şi numărul mare al recentelor pensionări anticipate fac ca sustenabilitatea sistemului de pensii să nu permită păstrarea acestei corelaţii. Sistemul de pensii trebuie reformat din temelii.

Potrivit noii paradigme a statului liberal, asigurarea pensiei prin redistribuire va fi înlocuită prin asigurarea pensiei prin acumulare.

Este singura soluţie care poate da echitate şi sustenabilitate sistemului, care îi poate feri de arbitrariu şi poate, în acelaşi timp, să ofere şansa unor pensii decente. Aceasta înseamnă că fiecare persoană devine titulară a contribuţiilor sale, acestea nu mai sunt utilizate de stat în cadrul bugetului de asigurări sociale, ci sunt acumulate în contul de asigurat al persoanei respective. Nimeni altcineva decât persoana însăşi nu mai decide ce pensie va obţine, nivelul pensiei nu va mai fi apanajul populismului electoral ori al tertipurilor legislative. Punctul de pensie va fi doar un indicator statistic si nu un apanaj guvernamental. Trecerea de la actualul sistem redistributiv, care şi-a dovedit fragilitatea şi care a adus pensionarilor mai degrabă umilinţe şi sărăcie decât răsplata meritată după decenii de muncă, la un sistem de acumulare este rezultatul unei opţiuni politice şi, în consecinţă, al unei investiţii pe care trebuie să o asume întreaga societate. Mărimea anuală a acestor transferuri către fondul de pensii depind de perioada luată în calcul pentru operaţionalizarea lui. Realizarea sistemului de conturi personale va crea, de asemenea, surse investiţionale care pot fi implicate în susţinerea proiectelor investiţionale publice şi private.

Un alt pas important în cee ce priveşte protecţia socială este mutarea centrului de greutate dinspre individ către familie.

Astfel, protecţia socială va deveni într-adevăr cunatificabilă şi efectivă. În  cee ce priveşte ajutoarele sociale, actualul sistem, care pune întreaga responsabilitate doar asupra statului, va trebui modificat, astfel încât, utilizând conceptul de social business, ajutoarele sociale să fie condiţionate de prestaţii specifice din partea persoanelor asistate.

Sistemul stabilit pentru pensii va fi aplicat şi în ceea ce priveşte politicile în domeniul sănătăţii.

În mod corespunzător, bugetul naţional urmează să asigure un pachet de bază (minimal) privind serviciile medicale de urgenţă, cele de prevenţie şi cele aferente programelor naţionale de sănătate, restul serviciilor medicale urmând să fie achitat de firmele de asigurări de sănătate, în baza şi în limita contului de asigurări obligatorii şi private al fiecărei persoane.

Contribuţia angajatorului face venit la bugetul Ministerului Sănătăţii, care repartizează, în baza unor criterii unitare, fondurile aferente pachetului minimal de servicii medicale de sănătate. Restul serviciilor medicale sunt achitate de către firmele de asigurări pentru serviciile medicale executate de furnizorii autorizaţi de servicii medicale. În acest fel, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se desfiinţează, cu tot aparatul birocratic aferent. Contribuţia plătită de asigurat, sub două forme: obligatorie şi facultativă către firmele de asigurări devine, astfel, o formă de investire, un cont propriu de capital, care, la un moment dat, peste acumularea unei anumite sume şi la o anumită perioadă, în condiţii specifice, poate fi reorientată, dacă persoana respectivă doreşte.

Reforma sistemului de sănătate presupune dezvoltarea celor două componente importante şi necesare ale asigurării calităţii şi creşterii acesteia: competiţia şi concurenţa.

Finanţarea sistemului de sănătate trebuie să ducă la asigurarea reală a  accesului la servicii medicale de calitate în conformitate cu standardele internaţionale, la transparenţa şi eficientizarea utilizării banului public, la atragerea personalului medical în sistemul public de sănătate.

În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, în viziunea PNL, punctul de plecare nu poate fi altul decât prioritatea formării unei resurse umane competitive, nu doar prin consacrarea educaţiei timpurii ci, mai ales, prin educaţia permanentă. Nici un cetăţean român nu trebuie să rămână în afara proceselor de învăţare atâta timp cât el reprezintă un potenţial lucrător activ. Aceasta înseamnă, de fapt, dezvoltarea durabilă a resursei umane.

Competitivitatea sistemului de educaţie ţine de redarea demnităţii profesorilor, nu numai în sensul standardului de viaţă dar, mai ales, în ceea ce priveşte parcursul de carieră, ceea ce implică şi creşterea responsabilităţii sistemului pentru pregătirea acestora.

Pentru părinţi, competitivitatea şcolară a propriilor copii înseamnă un număr mai mare de drepturi dar şi de responsabilităţi: pe lângă dreptul de a decide împreună cu profesorii asupra aspectelor administrative la nivelul şcolii, părinţii vor fi aceia care vor putea influenţa indirect calitatea procesului didactic prin alegerea şcolii care va primi astfel resursele financiare alocate elevului. Nu tipul de proprietate ori cantitatea de servicii suplimentare oferite sunt determinante în ceea ce priveşte calitatea învăţării ci calitatea profesorilor.

Într-un sistem performant se caută individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi, care permite sporirea spaţiului pentru opţiuni profesionale şi alegeri de direcţii de pregătire, reorganizarea şi dotarea bibliotecilor şi a întregii baze de informare şi de formare profesională împreună cu organizarea educaţiei pentru valori prin reformă curriculară în cadrul unei noi politici pentru tineret.

Din punctul de vedere al interesului public, sistemul educaţional trebuie să fie un sistem sigur. Un sistem sigur înseamnă a fi depolitizat, cu nivel crescut de autonomie - fie aceasta universitară, fie legată de iniţiativele locale - descentralizat financiar şi diferenţiat din punct de vedere al curriculei şi mai ales predictibil din punct de vedere al sistemului de examinare. Pe de altă parte, responsabilitatea publică trebuie reflectată în controlul calităţii proceselor educaţionale şi delimitarea clară a interesului public faţă de interesele grupurilor care urmăresc doar beneficii financiare. Nu în ultimul rând, un sistem sigur semnifică şi garantarea procesului investiţional care va trebui să urmărească priorităţile societăţii cunoaşterii, accentuând asupra dotărilor care să permită, în special la nivelul învăţământului mediu, un spectru larg de experimentare prin care să se asigure elevilor apropierea de viitoarele meserii. 

Într-o societate competitivă, un accent deosebit trebuie pus pe asigurarea unui proces continuu de cunoaştere. România are nevoie de mai multă inovare în scopul dezvoltării tehnologiilor autohtone, fie că este vorba despre domeniul tehnologic sau despre economie, administraţie şi chiar cultură. Va fi nevoie de profilarea institutelor şi a centrelor de performanţă, creşterea responsabilităţii universităţilor pentru cercetarea de vârf, stimularea juridică şi financiară a inovaţiei dar şi măsurarea performanţelor în cercetare după criterii internaţionale.

Modul prin care se vor derula politicile publice, pe lângă cele două consecinţe de o uriaşă importanţă şi anume scoaterea sistemului de pensii de sub incidenţa arbitrariului politic şi pe cel de sănătate de riscul risipei şi a marii corupţii precum şi asigurarea de resurse interne pentru finanţarea investiţiilor şi a deficitelor, are şi rolul de a scoate la iveală munca la negru, cointeresând pe salariaţi să aibă o situaţie cât mai clară din punct de vedere legal a biografiei lor profesionale.

Statul liberal nu înseamnă, în mod simplist, aplicarea principiilor liberale ale secolului XIX.  Statul liberal presupune aplicarea principiului autorităţii. Autoritate înseamnă, întâi de toate, capacitatea unui stat de a îndeplini funcţiile sale.

Autoritatea statului se exprimă prin ordine şi eficienţă. Atunci când imperativul ordinii nu este susţinut de eficienţa politicilor publice, statul nu mai poate susţine, prin resurse, îndeplinirea obligaţiilor sale fundamentale, riscă intrarea în colaps şi atunci ordinea se poate menţine numai prin instaurarea dictaturii. Atunci când eficienţa nu este însoţită de ordine, societatea se fracturează şi statul intră în disoluţie, riscând anarhia.

Autoritatea presupune existenţa unui parteneriat între stat şi cetăţean. Statul respectă instituţia numită cetăţean şi nu foloseşte puterea pe care cetăţeanul i-a acordat-o prin procesul democratic pentru a o întoarce, apoi, împotriva acestuia. Autoritatea exclude orice formă de represiune. Puterea unei administraţii nu stă în brutalitatea sa, ci în încrederea pe care i-o acorda cetăţenii săi. O autoritate reală se sprijină pe cetaţenii săi, acţionează în deplinul lor folos şi nu luptă împotriva lor.

În ultimii ani s-a vorbit, cu temei, despre necesitatea modernizării statului. Ea trebuie realizată pe trei direcţii: reforma instituţională la nivel central şi local, în scopul realizării statutului minimal şi eficient precum şi în scopul fundamentării procesului de descentralizare şi realizare a reformei administrativ-teritoriale, reforma reglementărilor, în scopul raţionalizării şi simplificării acestor precum şi creşterea importanţei corpului funcţionarilor publici pentru consacrarea prestigiului acestei bresle.

Importanţa pe care Programul „Pentru o nouă economie” o dă construcţiei instituţionale nu trebuie să ignore fiinţa umană care trebuie să rămână miezul  acestei construcţii. Cînd ne gîndim la om, avem în vedere miracolul unicităţii sale. Când abordăm construcţia instituţională, avem în vedere tocmai funcţia modelatoare a guvernării, care abstractizează raporturile umane şi care se poate găsi într-un raport de contradicţie cu vocaţia unicităţii persoanei.

Autoritatea nu se poate implica în trăirile interioare ale omului. În ceea ce priveşte cunoaşterea de sine şi căile prin care omul comunică celorlalţi rodul acestei cunoaşteri, ingerinţele societăţii constituie un abuz. Societatea şi statul nu trebuie să constituie o ameninţare şi nu trebuie percepute de cetăţean în acest fel. Primejdia uniformizează. În faţa unei primejdii naturale oamenii se solidarizează. Dar nu şi în faţa unei primejdii sociale. În faţa unui stat autoritar, a unei agresiuni sociale, tendinţele de dezbinare prevalează în faţa celor de solidarizare şi, în societate, omul se simte mai străin ca oricând. Autoritatea trebuie, aşadar, să îndepinească acest obiectiv esenţial care este garantarea siguranţei cetăţeanului.

Ca actor al pieţei libere, ca subiect al sistemului normativ, omul este privit ca individ abstract, egal cu ceilalţi. În acelaşi timp, însă, omul nu poate fi imaginat în afara motivaţiilor sale intime, a particularităţilor şi năzuinţelor sale. Avem în vedere, pe de o parte, asemănările dintre oameni, în privinţa accesului la resurse, al gradului de informare, al egalităţii de şanse şi în faţa legii precum şi al răspunderilor aferente, iar, pe de altă parte, deosebirile dintre oameni, ce decurg din matricea unicităţii lor.

Modernitatea tinde să abstractizeze fiinţa umană, tradiţia şi morala au calitatea de a o personaliza. Acceptând provocarea necesară a îmbinării tradiţiei cu modernitatea, viziunea noastră devine, în acelaşi timp, individualistă şi personalistă. Această dualitate trebuie să fie, de altfel, şi marca specifică a Dreptei începutului de secol XXI românesc.

Astfel, construcţia instituţională nu este o simplă altimetrie socială, ci e o constructie organică, umanizată. Întreaga construcţie ideologică a dreptei, ca sinteză doctrinară, reformatoare şi pragmatică, este dedicată definirii şi consolidării instituţiei numite cetăţean. Aceasta presupune o schimbare de paradigmă, corelarea tentativelor reformatoare abstracte, birocratice, de sus în jos, cu reforma societăţii, în ansamblul său, fără de care nici o modernizare reală a statutului nu e posibilă.

Orice construcţie instituţională trebuie să aibă în centrul ei instituţia numită cetăţean. Compatibilizarea acestei dualităţi dintre individ şi persoană, dintre cultura şi piaţă, dintre competiţie şi comunicare este esenţială în demersul nostru ideologic. Căci, în cele din urmă, finalitatea este aceea de a transforma radical un sistem care îl consideră pe om un interlocutor pasiv, supus egalitarismului şi populismului, într-un alt sistem, unde instituţia fundamentală este cetăţeanul, ale cărui prestigiu şi bunăstare devin pentru toate celelalte instituţii criteriul fundamental al bunei funcţionări şi al bunei cuviinţe .

România nu mai trebuie să fie un spaţiu al dezamăgirilor şi al resemnării. Ţara noastră nu trebuie să fie apreciată doar pentru marii oameni de cultură din exil, pentru tinerii olimpici care aleg, invariabil, universităţi din străinătate şi pentru faimoşii noştri sportivi. Mândria de a fi român începe odată cu performanţa sistemului de guvernământ, cu modul în care cetăţenii sunt respectaţi iar societatea oferă fiecăruia şansa de a-şi urma idealurile. Mândria de a fi român trebuie să fie un sentiment care să ne unească pe toţi care suntem parte a poporului român, de acasă, din vecinătatea graniţelor şi de pretutindeni.

Problema centrală pentru majoritatea românilor redevine, odată cu criza economică, sărăcia. Toate celelalte – de la precaritatea democraţiei până la gradul scăzut de cultură civică, de la energiile reduse de reformare a sistemului şi până la anacronismul structurilor economice şi sociale – se datorează sărăciei, sub ambele sale aspecte, anume sărăcia ca stare materială şi sărăcia ca stare culturală. Căci, din păcate, în aceşti ultimi douăzeci de ani, lipsurile şi frustrările au dezvoltat o adevarată cultură a sărăciei.

În vremea dictaturii comuniste binele public era impus, altcineva ştia ce este bine pentru noi. Binele public era mai degrabă un concept statistico-propagandistic. În perioada de tranziţie, modul în care s-a definit binele public nu s-a schimbat prea mult. El a rămas, mai departe, un rezultat al voinţei politice, atâta câtă a fost ea, prada arbitrariului de stat şi populismului. Definirea lui a fost precară, politice publice au fost marcate adesea de ezitări şi de erori. Binele public a fost un concept abstract, vag, creionat de indicatori goliţi de conţinut, fără relevanţă în viaţa de zi cu zi.

Statul liberal schimbă fundamental această paradigmă. Binele public nu mai este rezultatul deciziei de stat, nu se stabileşte prin lege. El este rezultantă, la scară socială, a asumării personale. Binele public este o consecinţă a bunăstării individuale, a managementului familial şi a promovării spiritului antreprenorial. El nu mai este rodul bunăvoinţei statului, un bine stabilit prin lege din care frânturi ajung când şi când în casele oamenilor. Binele public devine suport şi parte a contractului social.

Modul în care iluzoriul stat social a “reuşit”, în perioada de tranziţie, să asigure bunăstarea românilor se observă din starea cronica de deficit în care funcţionează societatea românească.

Obiectivul statului liberal este acela de a depăşi starea de deficit a societăţii româneşti, de a da României o dezvoltare echilibrată, organică.

Cele dintâi deficite sunt cele ce ţin de democraţia însăşi. Ele se manifestă, întâi de toate, în gradul redus de evoluţie a culturii civice, ceea ce face ca atitudinea politică să fie mai degrabă sensibilă la votul negativ. Una din dominantele politicii româneşti este aceea că mesajul politic e mai degrabă reactiv decât creativ. Cel mai adesea democraţiei i-a lipsit pilonul central şi anume autoritatea Parlamentului. Rolul central în construcţia institutională s-a deplasat în mod vadit catre Preşedinte şi către Guvern.

România este o ţară dezechilibrată din punct de vedere politic. Cel care caştigă alegerile doreşte să ia totul, de la dirijarea resurselor până la controlul instituţional. Funcţionarul public nu este protejat în faţa efectelor rotaţiei politice. Administaţia este politizată şi riscă să se deprofesionalizeze. Predominanţa stării conflictuale faţă de cea de negociere constituie o ameninţare expresă la adresa democraţiei româneşti.

Societatea civilă nu a dezvoltat instrumente de control al politicului. Structurile parteneriale nu au reuşit, cel mai adesea, să reziste tentaţiilor oferite de politic. Accesul la informaţii publice este extrem de restrâns. În loc să fie o formă de control civic asupra actului politic, informaţia a devenit o forma de control politic asupra societăţii civile.

În aceste condiţii libertatea se reduce, adesea, la formele sale primare, ca libertate de expresie, ceea ce înseamnă că avem libertatea de a suporta, nu şi libertatea de a schimba, într-o anumită măsură, libertatea are doar rolul unei terapii de grup. Democraţia românească prezintă caracteristicile unei democraţii neconsolidate, care riscă să se transforme într-o pseudo-democraţie.

Deosebit de grave sunt deficitele de natură instituţională. Construcţia instituţională este una dintre cele mai importante teme ale tranziţiei. Obiectivul central este acela al construirii unei democraţii capitaliste. Dar nici capitalismul şi nici democraţia nu pot fi consolidate şi funcţionale fără o construcţie instituţională solidă. Dificultatea constă în aceea că modelarea instituţională necesită voinţa politică şi viziune strategică, dar şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă. Cel mai uşor lucru, în ceea ce priveşte o instituţie, este să o creezi. Poate că tocmai de aceea tentaţia proliferării instituţionale este atât de mare.

Cel mai acut deficit de natură instituţională se observă în modul de funcţionare a statului. În condiţiile în care ar trebui să fie garant al liberei competiţii şi al egalităţii de şanse, al funcţionării corecte şi libere a pieţelor, statul devine un factor perturbator. El introduce o seamă de distorsiuni în mecanismul de funcţionare a pieţelor, generează blocaje economice, deturnează fondurile publice în interesul îngust al clientelei politice. Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al autorităţii.

Deficitele economice s-au agravat ameninţător în ultima perioadă. E vorba, desigur, în primul rând, de deficitul bugetar. În cele două decenii de tranziţie, opţiunea politică a fost aceea a încheierii exerciţiilor bugetare anuale cu deficit. În principiu, acest lucru a fost necesar. Deficitele structurale ale societăţii româneşti, ce ţin de starea în care se află sectorul educaţional, cel de sănătate, infrastructura etc. nu pot fi acoperite fără existenţa unui anumit deficit bugetar. Astfel, deficitul bugetar poate fi o formă de investiţie publică, câtă vreme sumele alocate investiţiilor sunt mai mari decât nivelul deficitului bugetar.  În situaţia în care deficitul bugetar depăşeşte nivelul investiţiilor, rezultă că, de fapt, statul se împrumută pentru a plăti salariile şi pensiile, ceea ce pune bugetul într-o situaţie de nesustenabilitate. Corelaţia dintre funcţia activă a statului şi nivelul deficitului bugetar este obligatorie. Altminteri, efectele asupra nivelului datoriei publice vor fi imediate.

Deficitul de cont curent este, la rândul său, inevitabil pentru o anumită perioadă de timp. România nu poate diminua decalajele faţă de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene fără susţinerea unui “marş forţat” de creştere economică, ceea ce presupune un ritm de creştere a PIB de cel putin 5% pe an. Ţara noastră nu dispune de suficiente resurse interne pentru a sustine acest ritm de dezvoltare. Însă, ca şi în ceea ce priveşte raportul dintre deficitul bugetar şi investiţiile publice, existenţa unei corelaţii corecte între nivelul deficitului de cont curent şi cel al investiţiilor străine directe poate să ofere perspectiva sustenabilităţii.

Din păcate, starea de deficit este agravată de apariţia unui deficit investiţional, atât la nivelul investiţiilor străine cât şi la nivelul investiţiilor interne, publice şi private. În termeni reali, investiţiile, pe ansamblu, au scăzut la o treime faţă de nivelul anului 2008.

Starea de deficit economic pune în faţă României o problemă nouă şi în continuă agravare: creşterea datoriei publice. În numai doi ani (2009-2010) datoria publică se dublează, fără ca, în acest timp, economia să creeze resursele necesare plăţii acestei datorii. Creşterea datoriei publice ridică şi o chestiune de natură morală: în ce măsură avem dreptul să amanetăm viitorul României şi cât este de corect ca generaţia următoare să platească pentru greşelile de astăzi.

Vorbind despre dimensiunea morală a abordării noastre, nu putem ignora deficitele de natură culturală. Nu avem în vedere, desigur, cultura ca act de creaţie, în această privinţă nu credem că am fost vreodată în deficit şi nu ne socotim mai prejos de alte neamuri. E vorba, însă, de nivelul de educaţie civică şi de evoluţia mentalităţilor. O expresie a deficitului cultural este răspândirea unui anumit tip de cultură a sărăciei şi pasivităţii, cu toate atitudinile ce decurg din acestea. Este vorba despre resemnare. De complacere într-o stare de dependenţă faţă de stat, de rezistenţa faţă de nou. Din păcăte, deficitul cultural este agravat de persistenţa populismului care a fost, practic, ideologia dominantă a acestor două decenii.

Prin modul în care a înţeles rolul statului în societate, statul social nu a făcut decât să agraveze starea de deficit a societăţii româneşti. Modul în care partidele stângii populiste, dominante în perioada de tranziţie, au abordat şi folosit chestiunea sărăciei, a fost păgubitor, a dus la irosire de timp, de energii şi de resurse. Căci lupta împotriva sărăciei a fost înţeleasă, mai degrabă, ca un mod de a întreţine sărăcia, de a ţine masele într-o stare de dependenţă şi de vulnerabilitate, decât de a o lecui.

Statul liberal îşi propune eliminarea stării de deficit a societăţii româneşti. Acolo unde acest deficit este inevitabil, sub forma deficitelor economice, el nu trebuie înţeles decât ca o formă de a atrage resurse suplimentare în slujba dezvoltării.

Atingerea acestui obiectiv presupune o nouă paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea statului şi realizarea contractului social. Statul nu mai trebuie privit ca un obiectiv în sine, costisitor şi greoi, expansiunea sa trebuie stabilită şi orice formă de agresiune împotriva societăţii civile, împotriva propriilor cetăţeni trebuie eliminată. Statul trebuie înţeles ca o sumă de politici publice cărora li se subsumează instituţiile sale. Funcţionarea statului trebuie evaluată din perspectiva eficienţei funcţionării marilor sisteme publice.

Partidul Naţional Liberal asumă opţiunea pentru statul liberal

Programul liberal pentru România intitulat „Pentru o nouă economie” exprimă opţiunea fermă pentru statul liberal. Amploarea crizei economice din România, care nu poate fi explicată doar prin consecinţele crizei mondiale, arată că societatea românească se află la un moment de răscruce.Este nevoie în acest moment de o opţiune fundamentală: ne păstrăm în limitele unui iluzoriu stat social, care şi-a atins limitele, sau asumăm trecerea către statul liberal.

Mulţi dintre noi au crezut că tranziţia către capitalism şi către o societate deschisă s-a încheiat odată cu aderarea României la NATO şi, mai ales, odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Criza actuală ne-a demonstrat, însă, că economia românească este deosebit de vulnerabilă şi lipsită de resurse interne pentru a-şi atenua dezechilibrele. Iată că astăzi, în numele statului social şi al binelui public, aşa cum l-a definit acesta, după mai mult de douăzeci de ani de tranziţie am ajuns la punctul de plecare: în loc de a evolua prin paradigma dezvoltării, am involuat prin întoarcerea la combaterea sărăciei. Această întoarcere este efectul aplicării inconsecvente, distorsionate şi populiste a principiilor statului social. Una dintre marile probleme ale tranziţiei din România a fost chiar cea a statului: cu cât acesta tindea să se modernizeze, cu atât el îşi restrângea baza socială, ceea ce a pus în faţa partidelor politice, mai ales în condiţiile aglomerării competiţiilor electorale, o dilemă greu de depăsit:  modernizarea statului cu riscul pierderii puterii politice, ori reîntoarcerea la populism, cu câştig electoral garantat?

Impostura în care se află astăzi statul social este evidentă. Nu se poate redistribui prin politici publice sustenabile decât ceea ce o societate matură, dezvoltată creează prin acumulare de avuţie. Aceasta este, de fapt, ceea ce îşi propune statul liberal, prin atributele sale.  

În condiţiile unei evoluţii organice a societăţii noastre, între statul social şi statul liberal nu ar fi trebuit să existe diferenţe atât de dramatice. În fapt, datorită condiţiilor istorice şi culturale, diferenţele sunt majore. Starea de deficit în care se află societatea românească este o consecinţă a predilecţiei obsesive pentru statul social. Deficitele sunt variate şi cronice: deficit de democraţie, deficite instituţionale, deficite economice şi deficite culturale.

Ieşirea din starea de deficit a societăţii necesită trecerea de la statul social la statul liberal.

Ideea că manifestarea unei viziuni liberale asupra statului este eminamente economică este o eroare. Statul liberal abordează, prin atributele sale, complexitatea lumii pe care o trăim, fără a ignora dimensiunea socială şi culturală a tranziţiei.

Această dificultate istorică în care se găseşte România era, într-un anume fel, inevitabilă. Era, practic, imposibil să se poată trece de la statul socialist direct la statul liberal. Trecerea de la economie centralizată la economia de piaţă şi de la dictatură la democraţie nu se putea face fără o perioadă de tranziţie. Din păcate, această perioadă de tranziţie a fost marcată de numeroase ambiguităţi, de tergiversări şi de jumătăţi de măsură.

Utilizarea „binefacerilor” statului social a fost o manevră propagandistică utilizată încă din debutul anilor ’90 de către Frontul Salvării Naţionale şi, ulterior, de către partidele ce s-au desprins din acesta, Partidul Social Democrat şi Partidul Democrat.

Sub umbrela statului social, „noii democraţi” au invocat interesele celor defavorizaţi, însă nu pentru a le deschide calea către emanciparea individuală, ci pentru a câştiga timp în scopul consolidării propriei puteri politice.    

Iată de ce, în contextul de mai sus, conceptul de „A doua modernizare a României”, lansat de către PNL pentru a identifica noul obiectiv postaderare al ţării noastre anume acela de europenizare, devine compatibil cu opţiunea pentru statul liberal în care binele public reprezintă suma intereselor individuale iar libertatea este dublată de responsabilitate publică şi privată.

Trecerea de la statul social la cel liberal semnifică o modificare de paradigmă în ceea ce priveşte reformarea marilor sisteme publice şi nu doar redimensionarea lor, repoziţionarea administraţiei în procesul descentralizării şi nu doar simpla manipulare instituţională, refacerea filosofiei fiscal-bugetare şi nu doar asigurarea echilibrelor macroeconomice.

Ticalosia acestei declaratii este fara margini. Intai de toate, cum va spuneam, la nivele comparabile de venituri in buget, cheltuielile de capital au fost duble in 2008 fata de 2010, ca sa nu mai punem la socoteala si inflatia. In al doilea rand, un prim-ministru isi permite sa spuna ca cheltuielile sociale nu sunt eficiente. Adica atunci cand platesti pensii si ajutoare pentru persoane aflate in dificultate arunci banii pe fereastra. Acest om este primul ministru al Romaniei!?!

Ti-aduci aminte, domnule Boc, cand impreuna cu Traian Basescu si cu Mona Musca bateai tara in 2004 plangand de mila pensionarilor? Cand umblai cu cohorta de ziaristi dupa tine prin 2003 ca sa arati cat de rau se traieste cu un salariu pe care acum dumneata il dai nu ca salariu minim, ci chiar ca salariu pentru cei cu studii superioare? Iti aduci aminte cum racneai la noi in 2008 ca dam prea putini bani la bugetari si ca Guvernul liberal, daca nu majoreaza salariile profesorilor cu 50% - eraam in noiembrie 2008 - sa plece? Ti-ai incarcat bratele cu voturi, pe urma tuturor demagogiilor si minciunilor, si acum ne spui ca am dat prea mult? Chiar nu mai deloc rusine in tara asta?

Cat despre banii de la BCR. I-am mai spus-o si lui Traian Basescu, dati-mi lista investitiilor si, un timp nu prea lung, posiblitatea sa colaborez cu directia de specialitate privind datoria publica din Ministerul Finantelor Publice. Va asigur ca cele trei miliarde de euro vor finanta investitiile. Pana acum, datorita faptului ca am utilizat temporar acele sume pentru finantarea bugetului, am economisit sute de milioane de euro cheltuieli cu dobanda. Ceea ce nu spui insa, domnule Boc, e ca utilizarea acestor sumeentru investitii  va majora deficitul si ca, pentru a pastra acelasi deficit, ar trebui ca, in contul celor trei miliarde de euro, sa mai tai vreo 15% din salarii si sa pui bir pe pensiile mici. De ce trebuie, insa, domnule Boc, sa spui adevarul, cand vezi ce bine merge cu minciuna?

Si iti mai propun, domnule Boc, fara a mai face apeluri iluzorii la bunul simt, sa nu mai dai lectii unui guvern care a coborat datoria publica guvernamentala  in PIB, ca procent, de la 22,5% in 2004 la 19,9% in 2008, in timp ce PIB-ul s-a dublat, in timp ce dumneata, cu Guvernul cel priceput si adunator, ai urcat-o, numai pana acum, cu mult peste 30%, cu un PIB care risca sa se injumatateasca.

Pana atunci, ia si citeste vesti din colegiul meu senatorial despre “performantele” Guvernarii:

Noi “succesuri” marca PDL Iaşi: Guvernul lasă judeţul fără 13 mil. euro pentru drumuri, salarii pentru profesori şi TVA

http://www.iasicastiga.ro/anchete-analize-si-reportaje/noi-quotsuccesuriquot-marca-pdl-iasi-guvernul-lasa-judetul-fara-13-mil-

Iaşul a pierdut aproape 13 milioane de euro în urma ultimei şedinţe de Guvern. Cea mai mare reducere, de 38 milioane lei, a vizat salariile profesorilor din învăţămîntul preuniversitar iar 22 de milioane de lei au fost tăiate din bugetele administraţiilor locale, de la lucrările pentru drumuri şi la capitolul de asistenţă socială. Parlamentarii PDL Iaşi tac mâlc în faţa noilor “succesuri” în timp ce şeful CJ consideră reducerea ca fiind “suportabilă“. 

Iaşul a pierdut cel mai mult
      Şeful CJ susţine că nu numai Iaşul a avut de suferit ci şi celelalte judeţe. Cu toate acestea, un calcul banal arată că deşi s-a tăiat şi prin vecini, Iaşul a fost de departe cel mai ciuntit: la Suceava s-au tăiat 25 de milioane lei din 104 milioane,  Vasluiul a pierdut 17,5 milioane lei din 71 milioane lei, Bacăul 18 milioane lei din 75 milioane lei, Neamţul 18 milioane lei din 73 milioane lei. în timp ce Iaşul a pierdut 17 milioane din 69 alocate iniţial.

Profesorii lăsaţi fără încă 10%.
      Guvernul a efectuat o reducere de 10% la capitolul salarii pentru învăţămînatul preuniversitar. Astfel, o reducere de 38,6 milioane lei a lăsat bugetul salariilor profesorilor cu doar 354.1 milioane lei. 
      Deşi 3 din cei 7 parlamentari PDL de Iaşi sunt profesori (Mihaela Popa, Dumitru Oprea şi Marius Spinu) nici unul nu a protestat în vreaun fel faţă de noile tăieri. 
      Reamintim că aceiaşi parlamentari dădeau asigurări în decembrie 2008 că au calculat ei corect şi există garanţia creşterii cu 50% a lefurile cadrelor didactice