Câți martiri poti fi intelesi cu algoritmul gandirii normale.

Nu exista o reteta unica pentru sacrificiu (citi Mircea Vulcanescu stii, cite maica Tereza, citi Gandhi, citi Isus?), poate tocmai pentru ca este o decizie profund personala. Si nici nu-l poti intelege decit atunci cind tu insuti ajungi la acea limita – vezi interviul cu Tarkovsky. Tu in ce mod te-ai sacrifica, in ce moment ai lua o asemenea decizie, ai lua o asemenea decizie vreodata? Si daca da, ce vor crede ceilalti despre tine, sau sa o spun altfel, ar intelege? ar privi lucrurile in acelasi mod ca si tine? – desigur nu astept un raspuns, astept doar sa te intrebi pe tine insati.

Extraordinare sunt si interviurile lui Tarkovsky, prin nu stiu ce minune sunt pe youtube.
http://www.youtube.com/watch?v=V27XlEDLdtE&feature=related
pe coloana din dreapta sunt mai multe interviuri.
Am avut prilejul sa vad complet si ultimul lui interviu, cel in care vorbeste despre Sacrificiu – pe acesta nu-l gasesc pe net insa.

Protestatarii s-au imputinat. Acum sunt mai mult un club de dezbateri decat miscare de protest. Poate, odata cu incalzirea vremii, cine stie…

Sinucigasul nu este deasupra normalului. Este cel apasat sub vremi pina la sufocare, este dedesupt, calcat in picioare, cel care se ineaca la fundul mlastinii noastre cea de toate zilele. E cel care nu mai are speranta. Sacrificiul, pe de alta parte, este nu dedesupt ci deasupra, e o supra-vietuire la alt nivel, o transcedere. Ceea ce esti inauntrul tau, ceea ce crezi, este mai presus de viata, de conventiile exterioare, si tinind seama de hotarirea unor asemenea oameni, e o decizie fara intoarcere, cel putin asa o privesc.

Hai sa iti dau un alt caz: Inainte de 89 aplicase pentru plecarea din Romania, grija ei era ca fiul ei sa nu traiasca in acea oroare in care traia ea. Au purtat-o pe la securitate de 3-4 ori pe saptamina, timp de opt ani. Opt ani. Data afara din serviciu bineinteles, tinuta intr-un soi de purgatoriu al deznadejdii, i s-a luat posibilitatea de a asigura existenta si a ei si a fiului ei, i s-a luat acel lucru care ne face sa supravietuim dincolo de spiritul de conservare, speranta. Nu si-a zburat creierii. Pina cind, la ultima prezentare la Securitate, si-a luat o sticla cu benzina cu ea, si-a turnat-o pe sine si a aprins chibritul – sau semnati actele de plecare pentru fiul meu sau…. I s-au semnat actele. Fiul ei este acum doctor in fizica, cercetator si conferentiar, la Oxford, (de cite ori aud ca MRU a fost la Oxford, de fapt pentru oarecare studii de vara in cultura si civilizatia evreiasca, ma gindesc la acest om, e un fel de a pune fata in fata realul si surogatul). Ea a ramas acelasi om de o forta, hotarire si radicalism extraordinare in toata modestia sa (ca sa-si tina fiul in scoala, acolo unde a ajuns a lucrat la o fabrica de conserve – i se furasera deja opt de viata si implinire profesionala pe care nu a avut cum sa-i recupereze). Cum poti judeca un asemenea om, cum poti judeca in toata complexitatea, a realitatii si motivatiilor un asemenea gest?

In societatea romaneasca, sunt atitia oamenii care urla de suferinta (fizica – asa cum a fost cazul bolnavilor de cancer ramasi fara morfina – dar citi altii au murit inaintea acestora? ori psihica – valul de depresii si sinucideri, ori sociala – miile de oameni, batrini, copii aflati undeva in strafundurile saraciei si deznadejdii). Dar nu exista acel umanism, acel spirit, acea serozitate in a-i ajuta; exista doar gesturi izolate.

In alte tari acesti oameni nu sunt considerati vinovati de ceea ce li se intimpla, abandonati si ucisi a doua oara, cu pietrele prejudecatii. Daca este vorba de familie, prieteni, de profesionisti in diferite domenii, pina la politicile de stat, acestia sunt acolo sa ajute. O asemenea societate priveste un sinucigas nu ca pe un vinovat ci ca pe o victima. Judecata societatii nu este asupra aceluia ci asupra sa – este un esec al celorlalti, un esec al umanitatii si solidaritatii lor, al valorilor lor, nu al umanitatii si valorilor sinucigasului.

Cu atit mai mult in cazul unui Liviu Babes sau Adrian Sobaru, societatea, ceilalti, ar trebui sa se uite la ei insisi inainte de a-i judeca pe acesti oameni, sa-si judece propria tacere, lipsa de umanitate, solidaritate, dar si de verticalitate personala. In cazul acestei femei, pe care il relatez, pina si un securist, ceva ce noi consideram a fi dincolo de orice limite ale cruzimii si micimii morale, s-a dat doi pasi inapoi cu respect. Pentru noi, ceilalti, departe de arderea unei asemenea persoane, intr-o oarecare siguranta calduta, e insa mai usor sa dormim in continuare oricit ne striga asemenea oameni ca e cazul sa ne trezim, e mai confortabil sa-i consideram pe ei anormali. Iar aceasta este ca si cum noi insine am aprinde chibritul.

In fine, parerea mea.