“…si vreau sã-l asigur pe domnul [Liviu] Dragnea cã parlamentarii ALDE sunt prezenti în salã si cã toti vor vota /pentru/ la motiunea de cenzurã…”

…eh, io vedeam o exprimare mai adecvatã la atmosfera momentului, cam asa :

“…si vreau sã-l asigur [si pe aceastã cale] pe tovarãsul secretar general Dragnea cã parlamentarii ALDE …” s.a.m.d.

…îti zic io c-o gusta…, …pãrereamea…

E ceva ce fac zilnic, in alte conditii, sa dau ochii cu frica – in terapie intensiva ai nu doar oameni foarte bolnavi ci si foarte speriati, pacientii, dar si familiile, cu reactii din cele mai variate, de la anxietate majora la negare, la furie, la suferintza care ii desfigureaza. Familii intregi intra intr-un tunel emotional in care alearga pina la epuizare, haotic, calcind unii peste altii, minati si stapiniti de boala si frica. Joi de pilda, am avut doua asemenea intilniri grele, a doua cu o familie foarte numeroasa, erau vreo 30 de oameni adunati, pacienta cu un cancer terminal, ajunsa la epuizare si intr-o suferinta majora, medicii de la caz chinuiti la rindul lor, ajunsi la acea faza de conflict intre nevoia de a ajuta si vindeca si faptul ca orice altceva fac raneste mai mult. Una din acele situatii in care aerul din incapere e atit de plin de furie, suferintza, frica, incit iti intra in plamini, se lipeste de tine, te sparge si te raspindeste in tandari. Ce faci? – ii lasi pe oameni sa isi exprime gindurile, temerile, le raspunzi, ii reasezi in pozitia de om centrat pe sine, de stapinii ai vietii lor – detronezi boala din pozitia de stapin, si o data ce se linistesc si discuta ajung la propria concluzie pe care o sprijini. Cu tot dragul si stiind ca inainte de orice ei trebuie sa traiasca apoi toata viata cu amintirea unui moment dureros si cu felul in care s-au ajutat unii pe altii sau au clacat. (De multe ori in asemena situatii ce ne ajuta e… o rugaciune, un Doamne ajuta-ne sa luam cea mai buna hotarire, suntem toti in miinile Tale. E impresionant, in decenta si omenie, sa vezi treizeci de oameni, plus medici si asistente care se iau de mina unul pe altul, si se aduc asa, se sprijina unul pe altul sa ajunga sub acelasi numitor comun, intr-o rugaciune). Ieri, desigur, i-am revazut, pacienta mea e linistita, zimbeste, familia, uniti, calmi, nu se mai cearta unii cu altii, nu se concentreaza decit pe bucuria si lumina pe care o dau celui bolnav.

M-a ajutat ce ai spus joi, dimineata la mine, despre stress, desi o traduc in felul meu, putin mai altfel decit spui tu: nu e tocmai o musca in cazul meu, ceva departat si de indepartat, n-am incotro, asta imi este profesiunea, e o imersie completa in stress. E un pas mai departe daca vrei: in mijlocul unui uragan trestiile nu se izbesc de vint, il lasa sa treaca printre ele, ele doar danseaza in furtuna, ca sa fac o analogie. Pe biroul meu a stat intotdeauna o bucata din zidul Ierusalimului pe care scrie: Don’t wait for the storm to pass, dance in the rain, nu astepta sa treaca furtuna, danseaza in ploaie. Ne-am mutat de nu stiu cite ori in ultimele luni, asa incit bucata mea de zid ramasese intr-un sertar: joi dis de dimineata am pus-o din nou pe birou. Uitasem de ea si ultimele luni au fost mai greu de suportat… asa ca am scos si eu “musca” mea din sertar. Asa am supravietuit in acel condensator a 30 de oameni pe punctul de a se descarca in toata fortza, amintindu-mi de ce imi plac furtunile … Avem fiecare “mustele” noastre, as zice, orice e bun ca sa ramii om si sa-i ajuti si pe altii sa–si aduca aminte ca sunt oameni. Multumesc deci pentru ce ai spus despre stress si… muste