Misiunea nobilă a oricărei guvernări trebuie să fie aceea de a face ca românii să nu mai perceapă propria ţară ca pe un spaţiu al resemnării, ci ca pe un loc în care merită să trăieşti, fără să trebuiască să-ţi cauţi norocul pe alte meleaguri. Aceasta ar fi nu atât un succes al unui Guvern sau al altuia, dar o izbândă a întregii naţii române. După atâtea decenii în care am dat, cu destine risipite pe toate meridianele dar şi cu nume glorioase, milioane de români către diaspora, exil ori emigraţie, era cât pe ce să reuşim.

Dacă eu fac o vină acestui Guvern, mai mare decât toate celelalte pe care le-a săvârşit, este aceea că a spulberat în doar câteva luni, aceste nădejdi care se înfiripaseră.

În ultimii ani, deşi nou intrată în Uniunea Europeană, România a avut cel mai înalt ritm de creştere şi cea mai înaltă rata a investiţiilor, atât pe ansamblul economiei cât şi în bugetul public. În schimb, în acest an, economia românească a căzut vertiginos pe ultimul loc. La nivelul datoriei guvernamentale, eram ţara cea mai puţin îndatorată din spaţiul european. În 2009, numai în şapte luni, Guvernul a împrumutat 52 de miliarde de lei, o sumă enormă, de zece ori mai mare decât anul trecut în aceeaşi perioadă! Volumul investiţiilor străine, între 2005 -2008 a fost de două ori mai mare decât în toată perioada 1991 – 2004 iar investitorii străini – culmea! – erau neliniştiţi de faptul că nu mai găsesc forţă de muncă disponibilă pentru a-şi dezvolta proiectele. În multe zone din ţară şomajul era practic zero. Anul acesta economia a produs câteva sute de mii de şomeri, iar efortul suplimentar al întregului buget pentru a susţine şomajul va depăşi un miliard de euro. Reducerea fiscalităţii a susţinut creşterea economică. Iar acum, când mediul de afaceri are nevoie mai mult decât oricând de susţinere în planul fiscalităţii, impozitele cresc. De unde în campania electorală profesorilor şi medicilor li se promiteau creşteri asimptotice de salarii, acum zic bogdaproste dacă mai au serviciu ori dacă îşi primesc salariul nemicşorat.

Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură. În acest caz e adevărat. Suntem afectaţi de criza economică, dar avem, în acelaşi timp, cel mai slab dintre guvernele pe care le-a produs perioada post-decembristă.

Cifrele economice au particularităţile lor, n-ai ce să le faci. Unele e bine să crească, altele e bine să scadă. Acest Guvern alcătuit din partidele-surori PD şi PSD a reuşit un eşec deplin. Ceea ce ar fi trebuit să crescă – anume produsul intern brut, investiţiile, veniturile bugetare, salariile şi pensiile, locurile de muncă – a scăzut. Ceea ce ar fi trebuit să scadă – anume deficitul bugetar, datoria publică, şomajul, impozitele – a crescut. Dacă un Guvern cumsecade ar fi trebuit să încurajeze tendinţele normale, sănătoase ale economiei, Guvernul cu care ne-am procopsit face totul pe dos. Ca să nu mai vorbim că, estimp, se fură mitraliere din cazărmi, oamenii se împuşcă pe stradă, poliţiştii fac grevă, supravegheaţi de jandarmi, şi lansează apeluri patetice către infractori să se abţină de la potlogării că nu au cu ce să-i găbjească, judecătorii ameninţă cu sistarea proceselor, Parlamentul se transformă în studiou de înregistrări audio, familia preşedintelui se joacă de-a pirotehnia.

Aşadar, dacă acestea sunt vremurile pe care le trăim, mai bine zis, le suportăm, atunci acesta nu este un Guvern, ci un Anti-Guvern. Dacă în ce priveşte antimateria, ea are cumplitul atribut de a aneantiza materia cu care vine în contact, tot aşa şi Anti – Guvernul anihilează cu cerbicie realizările guvernelor precedente. În copilăria mea era un joc ce se chema „Piticot”. Nu zâmbiţi, că nu vreau să mă refer la ce credeţi dumneavoastră. Ei bine, în acest joc, dacă zarul te ducea în anumite pătrăţele, erai aruncat cu câteva numere înapoi. Guvernul nostru Piticot ne-a întors deja în toamna anului 2007. Nu vă bucuraţi, nu suntem cu doi ani mai tineri, ci cu doi ani mai săraci. Şi, în plus, dacă atunci direcţia mergea în sus, acum ne ducem de-a berbeleacul.

Avem un Guvern al începuturilor spectaculoase şi al eşecurilor pe măsură: Prima casă, Primul IMM, Primul siloz (?!). E timpul ca Guvernul să-şi încerce iarăşi norocul, cu un program care, de data asta, are toate şansele de reuşită: Prima demisie. Prima şi ultima.