Să vezi şi să nu crezi ! În discursul său de ieri, din Parlament, preşedintele a lăudat perioada 2004 – 2008 pentru faptul că economia a crescut şi asta a dus la majorarea salariilor şi  a pensiilor ! Nici un cuvânt despre toate defăimările lui Boc&comp de până acum, visterie goală, jucat banii ţării la cazinou, prădat banii din privatizare etc.etc. Din două una, ori preşedintele s-a smerit în numele ortacilor săi, ori se gândeşte la o nouă alianţă cu un nou eșantion de liberali, dacă nu cu partidul întreg, în lipsa pesediştilor izgoniţi de la guvernare.

 Despre toate astea vom mai avea prilejul să vorbim. Până una – alta rămâne valabilă concluzia comentariului meu Până şi lui Traian Băsescu îi e ruşine de propria guvernare. Dar dacă tot este preşedintele brusc preocupat de ceea ce au făcut bine liberalii, în comparaţie cu prostiile actualului Guvern (cu mult mai numeroase, trebuie să recunosc, decât binefacerile aduse de noi), îi mai dau un subiect de meditaţie.

 În urma unei legi adoptate în 2006 – cu numărul 315, pare-mi-se – s-a decis ca fiecare cadru didactic să primească o sumă echivalentă cu 100 euro pentru achiziţionarea de cărţi, reviste sau soft pentru computer. În anii 2007 şi 2008 această obligaţie a fost onorată. Ceea ce, cum bine vă închipuiţi, nu s-a mai întâmplat în anul 2009. Profesorii n-au văzut nici un ban, punând această prevedere în cufărul obiectelor pierdute, laolaltă cu creşterile salariale, cu modernizările în infrastructura şcolară, cu tipărirea manualelor noi şi cu alte deşănţate obiceiuri cu care îi nărăvise guvernarea liberală.

 Însă, vorba românească, unde dai şi unde crapă. Socotiţi că peste 300 000 de profesori puteau primi vreo 30 de milioane de euro, pe puţin. Cam jumătate din această sumă se ducea pe achiziţionarea de carte. Profesorii deveniseră, cum e şi normal, principalii clienţi ai librăriilor. Piaţa de carte din România, beletristică şi de specialitate, se ridică la vreo 60 de milioane de euro. Vă daţi seama ce tragedie a lovit piaţa de carte care se vede deposedată de un procent important de cerere.

 Dacă adăugăm la aceasta faptul că sumele alocate tipăririi de noi manuale sunt la aproape un sfert din cele de anul trecut şi că bibliotecile nu au mai primit nici un ban pentru achiziţionarea de carte, vă imaginaţi în ce situaţie dramatică sunt puse editurile şi librăriile din România. Bine cel puţin că parlamentarii majorităţii guvernamentale, în frunte cu proaspăta doamnă ministru Sorina Plăcintă, campioană absolută la aruncatul cu ghiozdanul, dăruiesc tot felul de rechizite şcolarilor, obligatoriu de culoare roz, cum ne arată, de altminteri, camerele de luat vederi.

 Am avut tot felul de revoluţii, sângerii, negre, portocalii. Cu prilejul noului an şcolar, Guvernul, prin parlamentarii săi, ne-a propus o revoluţie roz. Ceea ce tot trandafiriu se cheamă.

Se zice: toti oamenii politici sunt la fel. Adica toti ne mint, toti fura. De obicei, aceia care zic asa se tem de orice schimbare. Atunci cand le spui: „cutare e altfel” sau „se poate si altfel” ei zic raspicat: „ toti sunt la fel, niste hoti si niste mincinosi”. Si merg, cu bucurie, si voteaza PSD ori PD.

 N-as avea prea multe sanse sa combat aceasta atitudine, eu insumi fiind in politica, deci parte a fotografiei de grup incriminate. Intr-o privinta, insa, indraznesc o mica justificare. Nu sunt chiar la fel ca ceilalti. De pilda, de douazeci de ani incoace – inainte nici nu se punea problema – nu am participat, in calitate politica la nicio festivitate de deschidere a anului scolar. Ca parinte da, una dintre cele mai frumoase poze ale mele cu fiica mea Armine dateaza din prima zi de scoala (a ei, fireste). Dar ca parlamentar, presedinte de partid ori ministru, fornaind ifose si discursuri, nadusind in haine scortoase, ei bine, nu. Mi-a displacut aceasta pozitie conventionala, precum a batranei catane din Nunta cu general a lui A.P.Cehov, si am evitat-o.

De aceea, mi se pare fireasca decizia PNL de a cere parlamentarilor sai sa nu participe la festivitati decat in calitate de parinti, acolo unde copiii lor sunt la varsta la care se cer dusi de mana. De altfel, luni, atunci cand Parlamentul isi ia vacanta exact cand copiilor li se sfarseste vacanta, grupurile parlamentare liberale se vor reuni la Parlament si vor organiza o conferinta de presa in care vor arata adevarata situatie din invatamant.

 Mai ales in acest an, ca veni vorba, ma intreb ce le vor spune guvernantii profesorilor? Ca si-au batut joc de ei in campania electorala, promitandu-le marea cu sarea? Ca isi bat joc in continuare, venind cu legi din care in afara de harababura, nu intelege nimeni nimic? Ce le vor spune copiilor? Ca in scoli nu s-a mai miscat o bidinea tot anul acesta? Ca vor invata dupa terfeloagele anilor trecuti, pentru ca anul acesta nu se tiparesc manuale? Singurii care vor rosi de stanjeneala ori de indignare vor fi profesorii si copiii, pentru ca guvernanti nu stiu ce inseamna sa rosesti de rusine, ei au roseata doar in ideologia intiparita pe creier.

Aceasta zicala nu e oricand valabila, exista scrieri lungi si valoroase, ca dovada unele dintre marile epopei ale popoarelor ori bildungsromanele  cum ar fi Casa Buddenbrook de Thomas Mann ori Forsyte Saga de John Galsworthy. Avem si la noi astfel de exemple: Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu ori Istoriile lui Mircea Ciobanu.

Cand ne referim, insa, la asumarea raspunderii Guvernului si privim cu ochii impaienjeniti sutele de pagini ale pachetelor de legi (pachete, intr-adevar) nu putem sa nu meditam la aceasta rasturnare a zicalei, pe care o practica bocaneii: decat putin si bun, mai bine mult si prost.

Mult, neindoielnic. Prost, mai presus de orice elogii. Adica nu oricum, ci o culme a harababurii legislative. Nu cred ca vreodata s-au produs in Romania acte normative care sa starneasca hazul multora si nemultumirea tuturor asa cum se intampla cu aceste pachete, ba nu, baloturi de legi. Magistratii, politistii, profesorii, medicii, functionarii publici isi exprima nemultumirea, spre satisfactia primului ministru care declara siderant: ” faptul ca toata lumea e nemultumita e dovada de netagaduit ca legea e buna(!?!)”. Cu alte cuvinte, cu cat romanii sunt mai nemultumiti, cu atat Guvernul e mai bun. Va puteti imagina ca, in aceste conditii, ar trebui sa dam jos de pe soclu pe toti voievozii si regii nostri si sa inaltam in loc, inca de pe timpul vietii, pe binefacatorul Emil Boc, izvor nesecat de nemultumire.

Legile sunt doar de fatada. Observatiile Consiliului Legislativ, amendamentele sindicatelor, ale parlamentarilor sunt atat de numeroase incat singura varianta ar fi amanarea asumarii de raspundere, daca nu renuntarea de-a dreptul la aceasta procedura. Ca sa dam doar un exemplu, faimoasa Lege a reorganizarii unor autoritati si institutii publice determina o reducere a cheltuielilor publice, ca procent in PIB, de 0,04%! Ca sa nu mai vorbim de amalgamul de masuri aiuritoare, de comasari si desfiintari facute fara nicio noima.

Un reprezentant obscur al Partidului Democrat și care, tocmai de aceea, nu vorbește niciodată de capul lui, pe nume Mircea Toader a declarat ieri că Traian Băsescu va candida independent, în baza unei platforme susținute de membri PD, primari luați cu otozbiru’ de la alte partide și reprezentanți ai societății civile. Această ipoteză a fost reluată de diferite surse din cadrul Partidului Democrat.

 Ca și Iov din dragoste pentru Domnul, multe trebuie să sufere Partidul Democrat din iubire față de Traian Băsescu: să suporte sudălmi, să însoțească orgii, să devină iatac pentru protejatele prezidențiale și să se preschimbe într-un partid de lipitori de afișe pentru fata domniei sale. Iar acum, cu coada între picioare, cu urechile plecate, cu priviri plângăcioase de baset și cu lesa în gură, așteaptă la poarta Cotroceniului să iasă candidatul Traian Băsescu și să-l plimbe prin campania electorală.

 Traian Băsescu, cel care până deunăzi conducea ședințele de Guvern, mitinguri pediste și dicta ce și de ce trebuie să ne împrumutăm, vrea să joace partitura usturoiului nemirositor, abandonându-și coechipierii de două decenii și arătându-le că, din punctul lui de vedere, nu le datorează nimic altceva decât niște ocări și porunci.

 Cam asta înseamnă să ai încredere în Băsescu: să speri la un somn tihnit, culcându-te, în loc de pernă, pe un șarpe încolăcit.

Habemus papam !, se aude strigătul şi mulţimea ovaţionează. Prin coşul Capelei Sixtine se lăţesc vălătucii albi ai fumului ieşit din sobiţa de fier unde au fost arse voturile majorităţii de două treimi.

 La Palatul Victoria nu sunt sobiţe de fier şi coşuri prin care fumul să vestească rezultatul votului. Miniştrii nu poartă robe vişinii precum cardinalii, poate doar doamnele ministru, din când în când, câte o rochie vişinie dar, cum bine se vede, fără nicio legătură. Mulţimile nu se adună să ovaţioneze, ci să huiduie.

 Şi încă ceva. Spre deosebire de cardinali, miniştrii noştri nu reuşesc să se înţeleagă, nici în ce priveşte dogmele, nici în ce priveşte enciclicele, darămite în ce priveşte alegerea noului papă.

 Fiecare firman al Fondului Monetar Internaţional, fiecare nouă idee cu care se trezesc de dimineaţă liderii PSD sau PD şi o spun pe nerăsuflate ca să n-o uite, se transformă, cum zice Topârceanu, într-un „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”. Înlăuntrul guvernării toată lumea se ceartă cu toată lumea. Pesediştii se ceartă cu preşedintele ţării, se ceartă cu pediştii, se ceartă între ei, care să-l susţină pe Geoană şi care pe Oprescu, care cum să iasă de la guvernare şi care cum să rămână. Pediştii tac mâlc sau aprobă abisal pe preşedinte dar se ceartă cu pesediştii, acolo unde nu se ceartă între ei se ceartă cu ei înşişi, contrazicându-se de la o vorbă la alta şi schimbând cifrele macroeconomice după buletinul meteorologic.

 În aceste condiţii, ce relevanţă are asumarea răspunderii? Ea presupune o voinţă politică fermă, o armonie deplină cu grupurile parlamentare şi o capacitate managerială desăvârşită în gestionarea crizei. Despre voinţa politică nu putem spune că e fermă ori slabă pentru că lipseşte, fiecare din cele două partide trăgând în altă parte. Armonia cu Parlamentul e în registru dodecafonic, Parlamentul fiind doar, în fundal, un fel de cor al tragediilor antice, care se mulţumeşte să repete, să murmure sau să scrâşnească. Iar pentru capacitatea managerială unitatea de măsură nu e creşterea economică, reducerea şomajului sau a deficitelor, ci „berbeleacul”. Economia se duce tot la vale, la început de-a berbeleacul, dar apoi, pe măsură ce criza se adânceşte, de-a tot mai mulţi berbeleci.

 Asumarea răspunderii se transformă într-o asumare a confuziei. Procedurile sunt cu totul date peste cap. În mod normal, în şedinţa de Guvern ar trebui să se discute textul iniţiatorului, cum ar fi al ministrului Educaţiei pentru reforma în învăţământ, contrasemnat de ministerele avizatoare. Fără aceste semnături, Secretariatul General n-ar trebui să permită includerea pe ordinea de zi. Şi atunci, de ce să dureze atât decizia Guvernului?

 Aceste gesturi nătângi de tip Dănilă Berbeleac au un singur scop: care să rămână cât mai singur la guvernare, să clefăie tot şi s-o şteargă înainte de achitarea notei de plată, eventual îndesându-şi şi ceva furculiţe în buzunare ori poşete.

 Parcă mai era ceva… A, da, guvernarea ţării… Dar cine mai are timp de aşa ceva?

Campania electorală s-a dezlănţuit, chiar dacă unii dintre protagonişti nu se încumetă încă să-şi anunţe candidatura, aşteptând, drept imbold, ovaţiile ori implorările mulţimii. Fiecare îşi desfăşoară campania în felul său, după cum îi sunt obiceiurile  şi rangul. Sau, în unele cazuri, năravurile.

De ce liberalii nu se văd mai mult? am fost întrebat. Crin Antonescu să apară mai des la televizor…Apar şi editoriale care se intitulează „Dorul de Crin”, altminteri frumos spus, chiar dacă, în opinia autorului, dojenitor.

Ieri, una dintre televiziunile de ştiri mă ruga insistent să particip la o dezbatere. Ce subiect merită atâta stăruinţă? am întrebat. Traian Băsescu a luat masa la Băileşti cu reprezentanţi ai lumii interlope, a venit răspunsul. Triumfător, cu alte cuvinte ăsta da subiect. Am refuzat, politicos. Acum două săptămâni am participat la tot soiul de dezbateri despre una dintre protejatele lui Traian Băsescu, doamna ministru a Turismului. Săptămâna trecută am dezbătut înclinaţiile pirotehnice ale familiei prezidenţiale, prin persoana fratelui său, Mircea. Săptămâna asta începe tot cu dreptul, după opinia jurnalistului, cu masa interlopă de la Băileşti şi cu preşedintele în capul mesei.

Ăsta da, candidat. Se vede. Hai să facem un exerciţiu. Mai întâi cu bucureştenii. Ce amintiri au dânşii despre perioada în care Traian Băsescu era primar? Urgisirea  buticarilor şi goana după câinii vagabonzi, cel puţin în ce-i priveşte pe cei din urmă, judecând după haitele din cartierele mărginaşe ale Capitalei, cam fără folos. Şi, bineînţeles, certuri nesfârşite. Acum, să analizăm perioada de mandat prezidenţial. Gândiţi-vă, dragi români, la viaţa noastră de zi cu zi şi întrebaţi-vă ce anume din ceea ce vi s-a întâmplat a fost efectul vreunei acţiuni duse la bun sfârşit de preşedintele Traian Băsescu. V-a ajutat el să vă crească bunăstarea? A ajutat România în plan internaţional să fie mai respectată? A contribuit, prin mijloacele ce-i stăteau la îndemână, la siguranţa cetăţeanului? Fiecare va da răspunsul său, dar eu cred că avem o simplă concluzie, că , de fapt, Traian Băsescu nu a influenţat agenda cetăţeanului ci doar, prin certuri copioase, dezbaterea publică. In schimb, ziarele şi televiziunile, o, da! O mare parte din trunchiurile jertfite pentru producţia de hârtie poartă pecetea inconfundabilă a năzbâtiilor prezidenţiale. Eterul patriei este atât de plin de ştirile televizate încât să nu vă mire dacă într-o bună zi norii  vor lua înfăţişarea lui Traian Băsescu şi picăturile de ploaie vor cădea, purtând chipurile uşor alungite şi candide ale protejatelor sale.

Alături de domnia sa, precum în nemuritoarea scenă din Dictatorul lui Charlie Chaplin în care cei doi dictatori se concurau care să se înalţe cu scaunul său în dauna celuilalt, ignorând riscul de a se izbi cu capul de tavan, Mircea Geoană, şade la aceeaşi masă, se înfruptă şi pe urmă se apucă de fugărit chelnerii şi bucătarii, hulind banchetul la care tocmai şezuse. Şezum, dar, fireşte, nu plânsem, ca la apa Vavilonului. Bravo vouă, Traian Băsescu şi Mircea Geoană, că mai găsiţi, după toate care ni se întâmplă, români care să vă creadă!

Auditoriul priveşte această uruială de tunete şi trâmbe de fum născute din maşini de bubuit şi înceţoşat din recuzita teatrului şi se miră, totuşi, de ce liberalii nu se văd destul. Dar în ce mod? întreb. Ca un urlet mai tare decât alte urlete?  Ca o nălucă printre perdelele de ceaţă? Nu cumva scena spre care privim este o însăilare de tropăieli, de decoruri inutile şi cu atât mai costisitoare?

Crin Antonescu are însuşirile de a fi altfel decât ceilalţi. Dar, odată cu un altfel de mesaj, e nevoie, din partea noastră, a celorlalţi, şi de o altă înţelegere, de o altă receptivitate a lumii în care trăim. După atâta buluceală de zavergii, să ne gândim că tocmai ceea ce este mai decent şi mai aplicat şi, poate că de aceea, mai discret, merită cu adevărat să se vadă.