Îmi place mult să merg în piaţă. Să vorbesc cu târgoveţii, să văd pe tarabă cum se succed anotimpurile, să simţi viaţa la ea acasă, printre mărfuri proaspete şi viu colorate. Înveţi tot felul de lucruri. Taximetriştii şi negustorii din piaţă sunt cei mai buni sociologi, de la ei ai întotdeauna ceva de aflat. (more…)

De ce acuza de subminare a economiei naţionale nu a fost invocată niciodată, într-un sfert de veac, de Parchet în cazul atâtor companii de stat distruse sau cu pierderi uriaşe şi vândute pe nimic,  dar a fost invocată în cazul unei companii, Romgaz, care în anul respectiv şi-a depăşit indicatorii de rentabilitate şi a ajuns la o rată a profitului brut de aproape 30%?

http://adevarul.ro/cultura/carti/varujan-vosganian-vorbi-despre-romanul-cartea-soaptelor-adevarul-live-1_55126522448e03c0fde262f6/index.html

Dat fiind că domnul Gabriel Liiceanu mi-a comunicat mie, în direct, demisia sa din rândurile Uniunii Scriitorilor din România, am fost solicitat de către jurnalişti pentru a da un punct de vedere. Ceea ce eu nu am făcut. Şi doresc să mă explic. (more…)

E tulburătoare satisfacţia plină de ură pe care o încearcă mulţi participanţi la cyberspaţiu – şi blogul nostru nu face excepţie – în faţa anunţării de noi şi noi nume de persoane cercetate şi arestate. Istoria e plină de astfel de manifestări ale mâniei colective şi se pare că în această privinţă umanitatea a evoluat prea puţin. (more…)

Vorbeam despre faptul că administraţia centrală este prost plătită. La aceasta se adaugă, mai als în ultima vreme, un sentiment de teamă în faţa unor decizii curajoase. Practic, administraţia e încremenită, nu se privatizează nimic, nu există nicio tentativă de susţinere a economiei şi relaţia cu mediul de afaceri este crispată. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în interiorul sectorului de stat, salarizarea este extrem de inegală, diferenţele de salarizare dintre ministere fiind uneori chiar de la simplu la dublu. (more…)

Astăzi ar fi trebuit să continui cu chestiunea administraţiei, dar mă opresc o clipă, căci postarea unuia dintre blogerii nostri cei mai respectabili mi-a atras atenţia. Mai exact, m-a alarmat. Lupta pentru dreptate trebuie să întărească un popor şi nu sa-l vlăguiască, să-l elibereze şi nu să se transforme într-o presiune administrativă şi mediatică. Ori eu constat că de la o vreme incoace lupta pentru dreptate se transformă într-o nouă revoluţie culturală, cu accente istericoide şi fanatizante, cu execuţii în grup şi în public spre distracţia populară. Iar când bloggerul nostru propune nici mai mult nici mai puţin decăt, citez: “legea recompensarii celor care sesizeaza fapte de coruptie ori prejudicii la adresa statului” îmi dau seama că lucrurile riscă să depăşească limitele controlabile. În clipa în care delaţiunea se recompensează, festivalul “Cântarea României” se va generaliza. Vă imaginaţi ce se va întâmpla când oamenii vor începe să se pârască unii pe alţii pe bani?!? Vă închipuiţi ce adevăr va fi acela care va fi produs de oameni intimidaţi (cum se întâmplă azi) sau de oameni plătiţi (cum se propune)?!?

Ştiu că distracţia e mare, dar treziţi-vă, dragii mei!

Mă conversam deunăzi cu un tânăr care lucrează în Ministerul Culturii. Are aproape treizeci de ani, e absolvent de studii administrative şi are un salariu net de … 900 de lei (200 euro). Mi-a spus, jenat,  că e o situaţie temporară, pentru că îşi caută un alt seviciu, din remunerarea căruia să poată supravieţui. De altfel, acest caz nu constituie o excepţie. Câştigul  mediu net (care e mai mare decât salariul net) în Ministerul Culturii este de cca 300 de euro pe lună. Ceea ce înseamnă că majoritatea funcţionarilor au câtiguri sub acest nivel, în condiţiile în care mai toţi au studii superioare. Cum poţi să dispui de o elită intelectuală în slujba politicilor culturale ale ţării cu aceste salarii de batjocură, e o întrebare la care m-ar interesa să aflu răspunsul pe care eu nu-l găsesc. (more…)

Partidul Popular European, într-o Rezoluţie adoptată în 3 martie 2015, reafirmă recunoaşterea şi condamnarea Genocidului la care a fost supus poporul armean, în perioada 1894-1923 şi cere Turciei, pe exemplul Germaniei după al Doilea Război Mondial, să recunoască acest Genocid, cu toate consecinţele ce decurg din acest gest politic.

În România chestiunea recunoaşterii Genocidului împotriva armenilor nu se află pe agenda partidelor politice. Reprezentanţii politici români au, mai degrabă, o atitudine de eschivă, socotind că (în nicio situaţie) turcii nu trebuie supăraţi. Atunci când respectivii reprezentanţi nu sunt de-a dreptul părtinitori, aşa cum a fost cazul fostului preşedinte Traian Băsescu, care era considerat de diplomaţia armeană cel mai ostil conducător de stat faţă de Armenia şi faţă de poporul armean din afara spaţiului pan-turcic. Din păcate, moştenirea sa, ca şi în alte domenii, reverberează încă.

Iată, în contrapondere,  această Rezoluţie istorică pe care cel puţin formaţiunile politice româneşti membre ale PPE ar trebui să şi-l asume: (more…)

Societatea românească este într-o amplă transformare. Pentru a desluşi natura transformării, te întrebi, desigur, de unde am plecat şi cam încotro dorim să ajungem. Şi dacă drumul pe care mergem e cel mai nimerit, sau e doar o bâjbâială. (more…)