După ce am arătat că, având în vedere condiţiile concrete în care se află societatea românească, prevederile art. 3.1.a ale Tratatului, privind necesitatea menţinerii unui excedent bugetar (sau, in cel mai rău caz, o poziţie bugetară echilibrată) sunt, practic, imposibil de respectat pe termen mediu (2013 – 2015), să vedem în ce măsură prevederile alineatelor următoare înlesnesc încadrarea în prevederile Tratatului. Iată care sunt acestea:

(b) regula prevăzută la litera (a) se consideră respectată dacă soldul structural anual al administraţiei publice respectă obiectivul pe termen mediu specific ţării respective, astfel cum este definit în Pactul de stabilitate şi de creştere revizuit, cu o limită inferioară a deficitului structural de 0,5 % din produsul intern brut, la preţurile pieţei. (…)

 (d) atunci când raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut, la preţurile pieţei, este semnificativ sub nivelul de 60 % şi când riscurile în ceea ce priveşte sustenabilitatea pe termen lung a finanţelor publice sunt scăzute, limita inferioară a obiectivului pe termen mediu
specificat la litera (b) poate atinge un deficit structural de cel mult 1,0 % din produsul intern brut, la preţurile pieţei.

Se pune întrebarea firească: ce deosebire există între deficitul bugetar, aşa cum l-am utilizat până acum, şi deficitul structural? Cât de corelaţi sunt aceşti doi indicatori şi cât de diferiţi pot fi ei?

Cheia în aflarea răspunsului la această întrebare este un alt indicator, neutilizat deloc până în prezent în dezbaterea publică românească, şi anume PIB-ul potenţial. Noi am vorbit mereu în termeni de PIB realizat, de evoluţia PIB de la un an la altul şi ne-am definit perioadele de expansiune şi pe cele de recesiune funcţie de acesta. Va trebui să ne obşnuim să introducem în dezbatere şi PIB-ul potenţial.

Trebuie să acceptăm faptul că nici în ceea ce priveşte PIB-ul potenţial nu există definiţii şi metodologii unitare. Să pornim, însă, de la următoarea definiţie pe înţelesul tuturor: „PIB-ul potenţial este definit ca acel nivel al PIB-ului la care toţi factorii de producţie sunt utilizaţi deplin, adică piaţa muncii şi piaţa de capital sunt în echilibru.”

În situaţia în care forţa de muncă este utilizată pe deplin, adică prin atingerea unei rate naturale a şomajului, PIB-ul îşi atinge potenţialul. Dacă forţa de muncă nu este utilizată pe deplin, adică există şomaj peste nivelul său  natural (care poate fi definit fie ca rată a şomajului, fie ca populaţia angajată în totalul populaţiei active) putem spune că PIB este sub potenţial. Dacă forţa de muncă este utilizată în exces, atunci, pentru a atrage forţă de muncă suplimentară, angajatorii trebuie să mărească salariile la un nivel care sporeşte consumul, creind presiuni inflaţioniste. Tot astfel şi în ce priveşte capitalul. Utilizarea lui în sectoare volatile, speculative poate „înfierbânta” economia, ducând la presiuni inflaţioniste ori la dezechilibre ale balanţei externe.

Economia unei ţări are o evoluţie ciclică. Perioadele în care economia funcţionează sub potenţial alternează cu cele în care economia funcţionează peste potenţial. În general, pe perioade mai lungi de timp, ca medie, PIB-ul real şi PIB-ul potenţial tind să se egalizeze. Acesta este şi cazul României, dacă avem în vedere perioada de un deceniu şi jumătate 1997 – 2012. Relaţia dintre PIB real şi cel potenţial, aşa numitul output gap a alternat, după cum urmează: între 1997 şi 2003 PIB real a fost sub potenţial, între 2003 şi 2008 PIB real a fost peste PIB potenţial, iar după aceea PIB real a fost iarăşi sub potenţial.

Acum, cu scuzele de rigoare, voi încerca să simplific la extrem explicaţia. Se consideră că în perioadele în care PIB se află peste potenţial, economia dispune de venituri de natură ciclică, pe care le va pierde, în viitor, când PIB se reîntoarce la potenţialul său, de aceea este bine să-şi redimensioneze deficitul, astfel încât, în perioade de recesiune, să existe spaţiu fiscal pentru menţinerea deficitului la un nivel controlabil. Acesta este sensul utilizării deficitului structural.

În urma acestei logici, rezultă că, în perioade de expansiune economică, deficitul structural este mai mare decât deficitul bugetar. În schimb, în perioade de recesiune, deficitul structural este mai mic decât cel bugetar. Diferenţa dintre cele două tipuri de deficite este direct proporţional şi de acelaşi semn cu ceea ce am numit output gap.

Iată, ca exemplificare, seria de date 2005 – 2012, aşa cum apare în Raportul Consiliului Fiscal din anul 2011 (datele din 2011 sunt preliminate, iar cele din 2012 sunt prognozate), în baza calculelor Comisiei Europene:

 UM – % PIB                 2005    2006    2007    2008    2009    2010    2011    2012

 Deficit bugetar             – 1,2     -2,2      -2,6      -5,7      -8,6      – 7,3     – 4,4     – 3,5

consolidat

Deficit structural          – 2,3     – 4,4     – 5,1     – 8,9     – 8,6     – 6,1     – 3,5     – 2,6

Pentru a înţelege impactul aplicării Tratatului, să ne imaginăm cum ar fi trebuit să fie execuţiile bugetare, astfel încât să ne încadrăm în limita celor 1%. Practic, în perioada 2005 – 2008 România ar fi trebuit să aibă excedent bugetar. În anul 2007, de pildă, excedentul bugetar ar fi trebuit să fie în jur de 2%, iar în 2008, de peste 3% (2,5% potrivit ultimelor estimări)! În anul 2009, faţă de un deficit de aproape 9%, ar fi trebuit să avem un deficit de 1%, cu alte cuvinte, cheltuielile bugetare ar fi trebuit să fie mai mici cu 10 mld lei, adică cu peste 20% din cheltuielile reale. Cum s-ar fi putut face asta în 2009, e greu de explicat.

Nu vreau să comentez acum aceste cifre, deşi, în opinia mea, deficitele structurale ale României sunt calculate după metodologii din cale-afară de aproximative. Am dorit doar să prezint această serie de date, pentru a putea să imaginăm un posibil scenariu al aplicării Tratatului, dacă el ar fi funcţionat din 2005 încoace.

Teoria ne spune că,  pe termen lung, aşa cum PIB-ul real, în medie, se apropie de PIB-ul potenţial, şi deficitul bugetar se apropie de cel structural. Ceea ce înseamnă că România ar trebui să aibă un deficit de cel mult 0,5% din PIB, ca medie pe următorii, să zicem, zece ani sau, dacă se acceptă că ne încadrăm în condiţiile alineatului 3.1.d, cel mult 1% din PIB.

Să facem o scurtă socoteală, ce-ar fi însemnat dacă am fi aplicat Tratatul din 2005 până acum. În această perioadă ar fi trebuit să cheltuim cu cca 25 mld euro mai puţin. Cam cât toate cheltuielile bugetare ale anului 2006. Era posibil? Răspunsul nu poate fi dat prea uşor.

Care ar fi scenariul pentru viitor, în comentariile de mâine.

This entry was posted on sâmbătă, februarie 18th, 2012 at 9:11 pm and is filed under Economie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.