Omagiu doamnei Alina Mungiu sau unde dai şi unde crapă

Scrie doamna Alina Mungiu într-un comentariu din România liberă de zilele trecute, intitulat, sugestiv, “Ottomanland”: Prima reacţie a lui Becali cînd a auzit că a fost condamnat cu suspendarea suspendării drepturilor civile a fost reflecţia ce mare pierdere e asta pentru ţară. La fel se gîndeşte şi Varujan Vosganian, că ţara ar fi iremediabil nenorocită dacă el nu ar mai fi în politică, deci să-i oficializăm o rentă de minstru, un comision eventual din toate privatizările ca să evităm să ne lase singuri şi pierduţi.

De altfel, trebuie să mărturisesc, doamna Mungiu este o constantă admiratoare de-a mea. Nu doar din perioada când am fost ministru pe care o consideră o uriaşă şi iresponsabilă risipă de resurse – fără să fi făcut, totuşi, niciodată, o analiză a structurii bugetului şi a felului în care cheltuielile bugetare s-au regăsit în vieţile oamenilor, în datoria publică şi în relieful ţării – dar şi din timpurile mai noi. Când, întrebat fiind în legătură cu liderii pe care contează PNL, Crin Antonescu a pomenit numele meu, doamna Mungiu a replicat “Dar Vosganian are probleme cu Poşta!” Fireşte că nu am avut niciodată alte probleme cu Poşta decât că uneori, ca şi altora, mi- au parvenit cu întârziere scrisorile ce-mi erau adresate, dar asta pentru doamna Mungiu şi pentru conducerea redacţiei de la România liberă nu are nicio importanţă.

Dar să trecem la subiect. Ce anume i-a stârnit doamnei Mungiu această (din nou) îndreptăţită referire dojenitoare la adresa mea? Un comentariu pe care l-am făcut la întâlnirea cu liderii tineri ai mediului de afaceri românesc, atunci am vorbit despre felul în care trebuie să încurajăm dreptul la carieră politică al tinerilor noştri. Porneam de la nivelul dezastruos al salariilor din ministerul pe care îl conduc (reamintesc, salariul mediu net: 1600 de lei) şi de la faptul că, în condiţiile în care posturile bugetare sunt blocate de ani de zile, absolvenţii facultăţilor de administraţie nu au unde să se ducă. Evocam faptul că avem nevoie de o administraţie profesionistă şi oameni politici de carieră. Şi că e nevoie de o dezbatere matură asupra acestui lucru.

Lucrurile stau cam aşa. Dacă eşti economist şi te dedici acestei cariere poţi ajunge şef de bancă, şef de companie de asigurări etc.etc. unde salariile se măsoară în zeci de mii de euro. Dacă eşti inginer, poţi ajunge să conduci o uzină de automobile sau un combinat al industriei prelucrătoare. Dacă eşti avocat de succes, de asemenea, onorariile sunt consistente. Dacă eşti absolvent de studii politice şi te dedici acestei cariere, poţi ajunge, în cel mai bun caz, primar, preşedinte de Consiliu Judeţean, parlamentar, ministru ori preşedinte al ţării.  Cel mai mare venit pe care-l poţi obţine, în cazuri excepţionale, este de o mie de euro pe lună. Nu zic că e puţin, dar e puţin când te gândeşti la suma asta ca la un ideal. Fireşte, am în vedere un om politic onest, aşa cum ar trebui să fie cei care conduc România, şi care trăieşte numai din ce câştigă în mod legal.

După 1990, politica a fost, pentru unii, un mod de a continua cariera de până atunci, ori , pentru alţii, un tertip de a dobândi ceea ce n-au fost în stare să reuşească altminteri. Pentru cei mai mulţi, politica a fost un fel de hobby, un fel de a-şi manifesta orgoliul sau vanităţile,  o dezmorţire după anii de comunism.

Noi nu avem încă o clasă politică profesionistă. Oamenii politici nu au adesea pregătire de specialitate şi, cel mai adesea, ei au o altă meserie şi alte îndeletniciri  pe care caută să şi le continue şi în perioada mandatelor pe care le obţin de la alegători. Lucrurile, însă, încep să se schimbe. Realităţile sunt mai complexe. România anilor 2010 e mult mai dificil de condus decât România anilor 1990. Legile sunt mai multe şi mai complicate, avem un acquis comunitar de respectat, aşadar numeroase constrângeri de care trebuie să fim conştienţi, produsul intern brut e mai mare şi banii care circulă în toate şi din toate direcţiile sunt mai mulţi etc.etc. În plus, opinia publică este mai severă, legislaţia imcompatibilităţilor este tot mai neîngăduitoare, avem şi o Agenţie de Integritate, iar presa este din ce în ce mai dornică să demaşte incompatibilităţile, atunci când ele se prezumă. E tot mai greu să faci din politică un hobby sau un interludiu între două alte îndeletniciri. Cerem oamenilor politici profesionalism şi integritate. Trebuie să le oferim, totuşi, ceva în schimb. Lor şi familiilor lor. De aceea discuţia despre felul în care sunt indemnizate funcţiile publice nu poate fi ocolită.

Dar, cum zice românul, unde dai şi unde crapă! Unii comentatori au socotit că mesajul meu este un atac la adresa Agenţiei Naţionale de Integritate şi la regimul ncompatibilităţilor. Fireşte că asta este o aiureală. Socotesc că în orice democraţie trebuie să existe un regim de incompatibilităţi care trebuie respectat. Alţii, printre care şi distinsa doamnă Mungiu au crezut că vreau pentru mine bani mai mulţi.A considera că singura problemă în ce priveşte profesionalismul clasei politice e faptul că Vosganian se crede de neînlocuit şi vrea mai mulţi bani pentru sine e un fel cu totul miop, nefericit şi cruciş de a vedea ori de a ignora lucrurile.

Întâi că eu nu am cerut nimic pentru mine. Dacă nu am făcut-o aproape un sfert de veac de când fac politică nu văd de ce m-ar apuca tocmai acum dorinţa asta. Iar chestiunea asta cu comisionele pe care le cer pentru mine la privatizări e doar un fel de a vorbi în răspăr pe care nu mă ostenesc să-l comentez. Eu am spus – şi declaraţia mea se găseşte chiar şi pe blog – că doresc ca pentru oamenii mei (chiar aşa am spus, deci nu pentru mine, care am indemnizaţie fixă) să existe o formă de recompensare dacă aduc venituri suplimentare la buget. Ce o fi atât de rău în asta?

Hai să nu fim nici ipocriţi, nici populişti. Trebuie să ne respectăm unii pe alţii şi acesta este temeiul statului de drept. Avem nevoie de oameni politici care să respecte pe cetăţeni şi care, în acelaşi timp, să merite respectul cetăţenilor. Dacă acum nu se întâmplă chiar aşa, înseamnă că undeva greşim. Bun, dăm vina pe oamenii politici că sunt aşa şi pe dincolo. Dar oare e destul, ca să îndreptăm lucrurile?

Altminteri, nu mă consider indispensabil. Stăm şi ne privim amândoi, eu şi omul politic din mine. Cred că, într-un anumit fel, fiecare dintre noi trebuie să supravieţuiască celuilalt. Adică, la un momen dat, omul politic trebuie să lase locul altora mai tineri, lăsând omul din el să-şi trăiască , nestingherit, senectutea. Iar, într-o bună zi, când omul nu va mai fi, ceilalţi să-şi amintească de omul politic din el.

289 Responses to “Omagiu doamnei Alina Mungiu sau unde dai şi unde crapă”

  1. emi spune:

    @Adam Mares
    I-a confectionat patutul si nu m-a sabotat in nici un fel. A spus de la inceput ca nu-l vrea dar Dumnezeu l-a trimis si eu mi l-am asumat fara pretentii. Pentru sufletul meu.
    Uneori si mie “mi-e sete de repaos”, “incui poarta si dau drumul la caini” (raspund greu si la telefon) si ma scufund in ganduri. Raman asa pana gasesc cararea (solutia sau motivul de a relua lupta).
    “O lupta e viata, deci, la lupta!”

  2. emi spune:

    Lupta vietii
    George Cosbuc

    Copiii nu-nteleg ce vor:
    A plange-i cumintia lor.
    Dar lucrul cel mai las in lume
    E un barbat tanguietor.
    Nimic nu-i mai de ris ca plansul
    In ochii unui luptator.
    O lupta-i viata; deci te lupta
    Cu dragoste de ea, cu dor.
    Pe seama cui? Esti un nemernic
    Cand n-ai un tel hotarator.
    Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni,
    Te lupti pe seama tuturor.
    E tragedie-naltatoare
    Cand, biruiti, ostenii mor.
    Dar sunt eroi de epopee
    Cand bratul li-e biruitor.
    Comediant e cel ce plange
    Si-i un neom, ca-i dezertor.
    Oricare-ar fi sfarsitul luptei,
    Sa stai luptand, caci esti dator.
    Traiesc acei ce vor sa lupte,
    Iar cei fricosi se plang si mor.
    De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,
    Caci moartea e menirea lor.

  3. Adam Mares spune:

    @emi
    Mda, un las. Nu era vorba de pretentiile tale, ci de responsabilitatea lui.
    Emi, eu nu sunt las si nu ma plang. Setea mea de repaos e mai mult irationala, e o nevoie atavica si stiu ca e greu de inteles. Nici eu nu pot sa inteleg de unde atatea abisuri intr-un om extrem de rational.

  4. emi spune:

    Poate poezia “Lupta vietii” a lui George Cosbuc e un pic cam dura, orice om are dreptul la momente de slabiciune, pe mine insa ma remonteaza (cand simt nevoia sa o recitesc, stiu ca deja am iesit din “butoiul cu melancolie”). Dar astrele mi-au harazit aceasta soarta, sunt dragon, capricorn si nascuta marti. Nici nu conteaza daca lupta e castigata sau pierduta, important e sa nu renunt.

  5. emi spune:

    Poate nu e “sete de repaos”, poate e dor de alta dimensiune, de apropierea de Dumnezeu. Ti-e dor de lumina.

  6. emi spune:

    Tatal lui Piu nu stiu daca e las dar am aflat mai tarziu ca avea alte prioritati. Isi dorea din rasputeri masina si economisea pentru acest vis. Intre timp si-a luat masina. Ii doresc sa poata dormi linistit.

  7. @ Katrina

    Corlatean nu e batran de loc.

  8. @ Katrina

    Bravo, hurricane!