Dacă memoria nu este parte a prezentului şi chiar a viitorului, viitorul riscă să devină o formă de trecut.

A avea un proiect naţional, cu priorităţi care să îmbine orizonturile de timp şi care sa aibă suport popular, este fundamental pentru o naţiune. A asuma viitorul este, însă, la fel de important cu a asuma trecutul. Dacă memoria nu  este parte a prezentului şi chiar a viitorului, viitorul riscă să devină o formă de trecut.

 

Marea problemă a poporului român nu este atât viitorul, cât, mai ales, trecutul. Rănile nelecuite ale trecutului tulbură şi împovărează viitorul. Tragem după noi aceste traume precum edecarii de pe Volga din tabloul lui Ilia Repin, şi, mai greu, tălpile ne sunt prinse în nisipuri mişcătoare.

 

Nu ştim încă să deosebim călăii de victimele istoriei recente. Faptul că abia acum, în mod mai ales simbolic, căci, după atâţia ani mai toţi subiecţii au dispărut fizic, a fost adoptată legea privind pensiile torţionarilor comunişti, este edificator. Urmaşii liderilor sindicali torturaţi şi ucişi în perioada ceauşistă îşi caută şi acum dreptatea. Nu ştim dacă şi ce fel de revoluţie a fost în 1989 şi de ce, chiar şi în condiţiile în care se înstăpânise Frontul Salvării Naţionale, au trebuit să moară sute de tineri. Nu e clar ce s-a întâmplat în timpul mineriadelor şi care a fost numărul exact al morţilor. Multe alte momente istorice ale ultimelor decenii plutesc încă în ceaţă şi nasc permanente dispute. Iar vrajbele anilor ʿ90 dintre intelectuali şi muncitori, dintre chiriaşi şi proprietari, dintre români şi unguri, dintre ortodocşi şi greco-catolici nu s-au potolit cu totul nici până azi. Ca să nu mai vorbim că lor li s-au adăugat, între timp, multe altele.

 

Temele nerezolvate sunt numeroase şi în domeniul economic. Vreau să fiu  clar, nu e vorba aici de tradiţionala invocare a grelei moşteniri. Nu trebuie  să începem prin a ne învinovăţi unii pe alţii, adăugând o vrajbă în plus  celorlalte. E o stare de fapt ce nu se rezolvă împărţind pe români şi pe oamenii  politici români în vinovaţi şi inocenţi. E o temă de meditaţie pentru întregul  popor român. Am dorit din tot sufletul libertatea, dar nu am ştiut cum să ne  bucurăm de ea. A fi liber nu este doar un drept, este şi o responsabilitate.

 

Temele economice nerezolvate şi care afectează eficienţa actului de  guvernare sunt numeroase. Insolvenţe, datorii imense, situaţii patrimoniale  confuze, sectoare economice anacronice sau nerestructurate. Oltchim, Cuprumin,  Remin Baia Mare, Aversa, Fortus Iasi, Poşta Română, Calea ferată, fie ea de  mărfuri sau de pasageri, industria extractivă fără viitor sau purtătoare de  relaţii contractuale încă neelucidate, termocentrale cu pierderi, centrale  termice ineficiente, industria de apărare lipsită de contracte, flota aeriană  împuţinată, flota maritimă ca şi inexistentă, starea dramatică a  infrastructurii rutiere, poduri şubrezite, reţele de conducte subterane  înfundate şi ruginite, zone contaminate, iazuri de decantare ce băltesc  ameninţător, aeroporturi nemodernizate, porturi maritime şi dunărene fără  resurse de investiţii. La asta se adaugă mari discrepanţe regionale, decalaje uriaşe  de nivel de trai, de acces la educaţie şi sănătate între sat şi oraş.

 

Fireşte că nu aceasta este întreaga realitate a României. Există şi industrii  noi, competitive. Exporturile au crescut la peste 45 de miliarde de euro, ceea  ce arată că avem sectoare viabile. Tănâra generaţie oferă, deja, o categorie de  manageri bine educaţi. Suntem parte a Uniunii Europene, ceea ce presupune un anumit  standard instituţional. Corporaţii internaţionale dintre cele mai mari  activează în economia românească.

 

Ceea ce ar trebui adăugat, pentru a face astfel ca trecutul să nu  împovăreze viitorul iar viitorul să fie şi un leac pentru rănile trecutului,  este o anumită stare de luciditate. Şi o asumare colectivă a responsabilităţii.  Transferul de responsabilitate are rostul lui în disputele personale, dar nu are nicio relevanţă la scară naţională. Căci transferul de responsabilitate  înseamnă, pur şi simpu, să amâni rezolvarea unor teme dificile. Singura formă  în care, la scara unei naţiuni, se poate face transfer de responsabilitate, e  mutarea poverilor de la o generaţie la alta. Ceea ce noi nu mai trebuie să mai  facem.

 

Solidaritatea, ca şi morala ori patriotismul (într-un anumit fel  solidaritatea e o expresie a moralei şi e insuflată de patriotism), pare,  astăzi,  o vorbă goală. A face apel la  solidaritate e ca şi cum ai vrea să-ţi ascunzi lipsa de argumente şi de  soluţii. Dar nu trebuie să fie aşa. Avem nevoie de un pact naţional pentru un  proiect de viitor. Avem, însă, nevoie şi de un pact naţional cu privire la  trecut. A încerca să imaginezi pe unul fără celălalt are la fel de multă  valoare ca o bancnotă ruptă în două ale cărei jumătăţi nu se mai întâlnesc.

205 Responses to “Dacă memoria nu este parte a prezentului şi chiar a viitorului, viitorul riscă să devină o formă de trecut.”

  1. emi spune:

    De ce ai ales initial, un id feminin? Pentru a ramane secretul nostru, poate raspunde @anca…