Mă sună câte unul: “Domnule (urmează titlul, nu întotdeauna acelaşi) Vosganian, aş dori să schimb câteva cuvinte cu dumneavoastră”. “Sigur, răspund eu (mă număr printre cei, nu mulţi, care răspund la telefon). Care-i treaba?” El zice, după o scurtă ezitare: “Aş prefera să vă văd. Nu pot să vorbesc despre asta la telefon”. Când nu sunt în cel mai bun moment al vieţii mele răspund: “Dacă e ceva ce nu poate fi spus la telefon, atunci mai bine să ne lăsăm păgubaşi.” Altădată zic: “Hai!” Şi ce să vezi, lucrul care nu putea fi spus la telefon e unul dintre cele mai banale, cineva care caută serviciu (foarte des), altcineva care vrea să mă întrebe ce cred despre cum merg băncile, bursele sau piaţa valutară ori se interesează de vreun demers legislativ. De ce o fi asta ceva atât de straşnic de nu poate fi spus la telefon? Ce tip de paranoia o fi şi asta?

Răspunsul e simplu: e o paranoia colectivă. În mijlocul unei discuţii între prieteni, unul rămâne nemişcat precum în povestea cu Califul din Bagdad, prefăcut în stană de piatră. Apoi exclamă: telefoanele, am uitat telefoanele! Şi brusc, ca la izbirea Titanicului de gheţar, sar toţi ca arşi de pe scaune să se cotrobăie după telefoane pe care să le ducă în camera de alături, eventual sub un teanc de perne. Alţii, ca să fie siguri că dialogul se va duce exclusiv între cei care participă la el, adică numărul urechilor care ascultă e maxim dublu faţă de cel al gurilor care vorbesc, după ce ascund telefoanele prin casă, se suie în maşină şi conversează în mersul ei. Unii vorbesc în curte, chiar în frigul cel mai straşnic, cu dinţii clănţănind. Iar cei mai expresivi, când spun lucruri pe care le consideră importante side frica inregistrarilor ambientale, îşi mişcă doar buzele, dându-şi ochii peste cap, ca in filmele mute.

Cam asta este România în care trăim după parcurgerea celor douăzeci de ani de care vorbea Silviu Brucan. Dacă la asta se referea el, atunci când vorbea despre sfârşitul tranziţiei, adică dacă sfârşitul tranziţiei înseamnă sfârşitul iluziei despre intimitatea gândirii şi despre drepturile civile, atunci a avut dreptate. Noi, ceilalţi, însă, parcă n-am vrut chiar asta. Eu aş putea să vă spun ce-am sperat, în vremea în care eram dus în camera de tortură din beciurile Securităţii de pe strada Eforie ori, legat cu mâinile la spate, aşteptând dincolo de liziera Bucureştiului, cu ţevile puștilor mitralieră îndreptate spre mine, ordinul să fiu împuşcat. Aş putea să vă spun, dar nu… la telefon (!).

This entry was posted on joi, octombrie 24th, 2013 at 9:53 am and is filed under Economie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.