Varujan Vosganian, scriitorul: « Scriu pentru că mi-e frică de moarte”
După ce a numărat banii ţării ca ministru al finanţelor, Varujan Vosganian numără, vrăjeşte ani şi poveşti armeneşti în «Cartea şoaptelor».
Într-o demenţă a videolui, a larmei politice, de ce scrieţi?
Scriu pentru că mi-e frică de moarte. Nu atît de moartea trupului meu, cît de moartea ideilor mele, care n-au nici o vină că sălăşuiesc într-un vas pieritor. Demenţa din jur nu este un obstacol, ci un imbold. Scrisul apără, e un adăpost. Nu e un adăpost confortabil. Sufletul unui creator e ca o cetate care se asediază pe sine, încît nu mai ştii, între om şi scriitor, cine de cine se apără, cine pe cine cucereşte.
În legende, zeii, tocmai pentru că sunt nemuritori, nici nu zîmbesc, nici nu lăcrimează. La urma urmei, a fost o înţelegere cinstită, noi am primit moartea, dar, odată cu ea, zîmbetul şi lacrima. Poate că a fost un tîrg avantajos. Aşa am putut eu să scriu Cartea şoaptelor, unde oamenii zîmbesc cînd lucrurile rămîn neînţelese pînă la capăt şi lăcrimează, dar lacrima rămîne nesupusă. În Cartea şoaptelor pe bătrînii armeni ai copilăriei mele mirarea îi împiedică să moară.
Ce n-aţi putut împlini? Ministru de finanţe aţi fost, şef al armenilor, da, şef comisie finanţe sînteţi de-o viaţă… ce n-aţi împlinit?
Se spune că între a fi om politic, ministru şi mai ştiu eu ce şi a fi scriitor este o diferenţă care e mai mare decît distanţa dintre umeri. Eu cred că dacă eşti autentic, poţi fi toate astea la un loc. În fond, cultura e comunicare, politica e comunicare, e chiar o ştiinţă a comunicării. Iar economia e o formă de cultură, adică e cultura managerială. Lucrurile autentice se întîlnesc în acelaşi miez al lumii şi nu distonează. Trebuie să fii natural, să fii tu însuţi. În natură, de pildă, nu există kitsch, tocmai pentru că e cel mai natural lucru cu putinţă. Kitsch-ul este o invenţie a omului, adică partea nepotrivirilor dintr-însul.
Dar aţi fost atît de multe în viaţa asta…
A avea mai multe abordări asupra lumii, te ajută să înţelegi şi, avînd o dimensiune în plus, să dansezi mai uşor peste lume. Gîndiţi-vă, ce deosebire între un cal care poate alerga pe cîmpie şi umbra sa, proiectată pe peretem, care nu poate merge decît înainte şi înapoi. Uneori asta e şi diferenţa între omul viu şi amintirile sale. În Cartea şoaptelor rosturile sunt adesea pe dos: amintiriile sunt vii şi cei care trăiesc sunt proiecţiile memoriei. De aceea morţii cei noi se numără printre eroii Cărţii şoaptelor.
Nu veţi fi nici Shakespeare, nici Llosa… ce sens are să fiţi Vosganian?
Aţi pomenit pe Shakespeare şi bine aţi făcut, ca fiind cel mai tradus şi mai răspîndit scriitor al lumii. Există în zilele noastre cineva mai citit decît Shakespeare, şi acela este Google. Această confuzie dintre informaţie şi cultură este specificul vremurilor pe care le trăim. O să treacă şi asta. Informaţia te ajută să cunoşti, dar cultura e cea care te ajută să ai o viziune asupra lumii. Nici un om nu poate singur schimba lumea, nu o poate învinge în acest fel. Izbînda omului asupra lumii este atunci cînd poate avea o viziune despre ea. Poate că Ulysse al lui James Joyce nu aduce prea multă informaţie, e în fond un decupaj din viaţa lipsită de spectaculos a unui om. Te ajută, însă, să înţelegi că şi viaţa ta, aşa măruntă cum pare, este în felul ei o odisee, are măreţia şi miturile ei.
Literatura nu se bazează pe teoreme şi pe calcule, tocmai de aceea mai are încă atîtea lucruri de aflat. Dintre îndeletnicirile umane, literatura, arta în general, are cele mai multe mistere rămase încă nedescoperite. Ce rost are să fiu Vosganian, cînd nu pot fi Shakespeare? Nu ştiu, pur şi simplu, nu am avut de ales.
Cartea a cui identitate o afirmă-a politicianului, artistului, finanţistului, omu? lui?
Cînd vorbim de ceea ce faci, fireşte, se poate spune că poţi face multe la un loc. Cînd vorbim de ceea ce eşti, de identitate, atunci dintre toate eu aş alege creatorul. Un poet este mai mare decît un ministru. Căci ministru dacă nu ajungi, cineva va fi în locul tău ministru, oricum buluceala e mare. Dar dacă nu mă năşteam, cărţile pe care le-am scris nu le-ar fi scris nimeni vreodată. Dintre toate îmndeletnicirile umane, arta, literatura poartă cel mai pregnant semnul unicităţii fiinţei umane, identitatea sa. Arta este codul numeric personal al sufletului uman.
De ce e nevoie să vă amintiţi?
Cartea şoaptelor nu este o carte de memorii căci aducerile aminte din paginile ei nu sunt amintirile mele. E, mai degrabă, biografia secolului al douăzecilea povestită de trăitorii ei. Găsim în Cartea şoaptelor mai toate maladiile secolului aceluia: războaiele mondiale, genocidul, totalitarismul, exodul şi căutarea zadarnică de sine. Secolul XX a inventat moartea nenumărabilă şi gropile comune.
Rareori opiniile critice pentru o carte, cum sunt pentru cea de faţă cele ale lui Ştefan Agopian, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici, şi care se găsesc pe coperta cărţii, au fost în consonanţă, fără să se inspire unele de la altele şi au reuşit să exprime în doar cîteva propoziţii conţinutul unei cărţi. E, într-adevăr, vorba de tragedia poporului armean, dar e vorba şi de tragedia poporului romîn, e vorba de tragedia tuturor celor care au suferit istoria, în loc să o trăiască. Toate personajele sunt reale, întîmplările pe care le-au trăit sunt reale şi tocmai de aceea ea este, în cruzimea şi sensibilitatea ei, atît de neverosimilă, tocmai pentru că este reală. Nu m-aş fi încumetat să scriu despre toate aceste lucruri, dacă n-aş fi avut argumentul neînduplecatei lor realităţi.
Care-i mitologia familiei?
Povestea este centrată în jurul familiei mele, deşi familia mea n-a fost centrul lumii. Familia mea este, ca orice altă familie, dacă ai răbdare s-o observi, asemănătoare numărului alef al lui Borghes: într-un spaţiu cît mai mic cu putinţă, cum ar fi canapeaua de sub caisul din curtea casei noastre din Focşani, regăseşti toate înţelesurile şi încrucişările lumii.
Cel care povesteşte este un copil, pentru simplul fapt că el poate vedea ceea ce oamenii mari nu reuşesc. El pătrunde mai adînc, căci lumea nu se fereşte de ochii copilului. Apoi, copilul ia lucrurile exact aşa cum sunt, nu are temeri că ar putea supăra pe cineva şi nu are prejudecăţi. Eroii pe care copilul şi-i alege sunt destul de neobişnuiţi, de la mirosuri, focuri, oglinzi şi cărţi pînă la tainele magilor, care în Cartea şoaptelor sunt magii luminii, ai umbrei, ai aerului, ai timpului, ai fructelor, ai hărţilor şi magul magilor, bunicul meu Garabet Vosganian.
Cît despre mirosul cărţilor, ele capătă mirosul trupului omenesc, dacă sunt deschise. Mi-e milă de cărţile pe care nu le citeşte nimeni, niciodată.
Aţi trăit mereu viaţa dvoastră, sau a armeanului?
Eu sunt armean şi dacă aş ascunde acest lucru, adică semnul sîngelui şi taina botezului, nu aş merita încredere din partea nimănui. Armenii constituie un popor anume, care are morminte pretutindeni şi de aceea e de pretutindeni. Şi nu pot fi socotit străin în Romînia pentru că aici s-au născut şi părinţii mei şi pentru că, atîta vreme cîtă adaug, prin scrisul meu, ceva, o cîtime, limbii romîne, se cheamă că sunt aici, împreună cu mulţi alţii, chiar un fel de gazdă.
Care-s limitele cunoaşterii omului, dar ale politicianului, dar ale artistului? Are vreun sens să le descoperiţi?
Limitele cunoaşterii omului politic sunt date de Monitorul oficial şi de alegeri. Aşadar, limitele omului politic sunt date de alegător. Limitele scriitorului sunt date de cititor. Dacă n-ar fi aceste limite, scriitorii n-ar mai avea nevoie de cititori şi, în consecinţă, n-ar mai scrie. Scriitorul îşi este întîiul cititor. Căci, fără s-o recunoască, scriitorul scrie şi pentru sine. Ca un pacient care, pus pe canapea, îşi povesteşte cu voce tare viaţa, ca să înţeleagă. Scriitorul care nu se citeşte pe sine nu va ajunge niciodată la cititori, va fi ca o barcă cu o singură vîslă care, cu cît se străduieşte mai mult, cu atît se învîrte mai tare în cerc.
Dacă vă ştiţi limitele, are vreun sens să mai trăiţi?
Am avut o viaţă care a meritat trăită. Dar, şi asta e drept, pe cît am trăit, pe atît am netrăit. Cartea şoaptelor începe, într-adevăr cu această frază: „Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini.” În sensul acestui interviu ceea ce a împlinit scriitorul sunt cărţile sale. Eu sunt ceea ce n-am putut împlini pentru simplul motiv că un scriitor, cîtă vreme e viu, trăieşte cartea ce va să vină, el este cartea aceea. De aceea, precum cîntările Psalmilor, viaţa unui scriitor este o coborîre în trepte.
Eugen Istodor
Cotidianul