Criza instituţională

Atunci când ceva nu merge – şi multe se întâmplă să nu meargă – se cer demisii şi demiteri. Cei care sunt mai sus pe scara ierarhică cer dimisiile celor mai de jos, vrând să dovedească prin asta două lucruri: întâi că ei personal nu au nicio vină şi, în al doilea rând, că sunt vigilenţi şi acţionează. Mai zilnic se cere demisia câte unui ministru şi clasamentele miniştrilor remaniabili constituie o îndeletnicire curentă. Rotaţia politică se transformă, adesea, într-un joc de căluşei. Când flaşneta se întrerupe pentru o clipă, se schimbă şi călăreţii. Proiectele durează exact cât cel care le-a promovat, vine altul care are două ocupaţii de bază: să lase baltă ce s-a făcut şi să aibă idei noi şi, apoi, să beştelească pe cei dinainte, eventual cu ceva plângeri penale.

Când oamenii nu mai sunt de ajuns, se dă vina pe legi. Trebuie legi noi, fără să ştim prea bine de ce legile vechi nu mai sunt bune. Dacă vom număra , din 1990, câte legi s-au dat şi hotărâri de guvern, norme, ordine ale miniştrilor în aplicarea legilor, numărul lor depăşeşte binişor suta de mii. Nu mai vorbim de faptul că unele acte normative anulează pe altele sau părţi din ele, completează ori modifică, ceea ce naşte o întreagă harababură. Principiul de drept Nemo censetur ignorare legem (nimeni nu este presupus a nu cunoaşte legea), devine în aceste condiţii o iluzie.

Putem continua la nesfîrşit să rotim administratorii, fie ei miniştri, secretari de stat ori mai ştiu eu ce,  să schimbăm şi să preschimbăm legile. Fireşte că nici oamenii, nici legile nu suferă de perfecţiune. Tema de fond nu este, însă aici. Principala criză a tranziţiei este instituţională. Ceea ce trebuie reformat, în primul rând, sunt instituţiile. Modul în care ele funcţionează, managementul şi criteriile de selecţie ale managementului, armonizarea interesului public şi privat în lăuntrul şi în afara lor, mai ales incidenţa politicului, felul în care instituţiile se adaptează la realităţi, monitorizarea ex-ante şi  ex-post  a activităţii lor, modul în care îşi stabilesc ţintele şi le aşază pe orizonturi de timp, resursele pe care le au la dispoziţie etc.etc.

Dacă în 1989 a fost cu adevărat o revoluţie, atunci ea a fost o revoluţie instituţională. S-a refăcut Parlamentul, s-a creat sistemul bancar în două nivele, s-a înfiinţat Curtea Constituţională, s-au născut instituţiile de reglementare ale pieţelor (financiare, energetice etc.). Din păcate multe dintre aceste instituţii au fost construite pe un fundament constituţional improvizat, au fost create în grabă, adesea excesiv personalizate sau politizate, cu lacune şi suprapuneri instituţionale, neincluse într-o reţea decizională şi informatică. Ceea ce s-a întâmplat cu accidentul aviatic e elocvent. Dar zilnic asistăm la efectele crizei instituţionale, de la ambiguităţile ce apar între puterile statului şi până la modul în care se elaborează şi avizează un act normativ între ministere. Iar criza instituţională nu este doar a sectorului de stat. Ea contaminează şi societatea civilă, sindicatele şi patronatele, companiile media etc.

Revoluţia instituţională a început, e drept, în 1989. Dar ea nu s-a încheiat şi izbânda nu se va tranşa nici în conflicte de stradă şi nici în campanii electorale. Şi mi-e teamă că politicul fără politici nu va reuşi căci, în clipa în care spunem că instituţiile aparţin cuiva, fie el conducător, partid politic sau segment de interese, atunci instituţiile sunt deja distruse şi, din factor de ordonare, devin o sursă de dezordine.

182 Responses to “Criza instituţională”

  1. Filip g spune:

    http://www.gandul.info/stiri/nicolaescu-despre-coplata-nu-a-produs-efectul-estimat-11993757
    Oare de ce nu ma mir?
    Multe idei bune au fost expuse aici pe blog!

  2. @ VarujanVosganian ianuarie 30, 2014 la 12:32 pm

    “Am atras atentia, cand eram ministru, asupra lipsei de profesionalism din administratie. Diferenta dintre 2008 si 2013 e uriasa. Salariile sunt mizerabile si presiunea uriasa. De aceea raman numai cei care nu mai au unde sa se duca sau care s-au deprins cu slujba la stat.”

    Maestre, cred ca este timpul sa ne trezim, atata timp cat mai avem inca o tara.

    Ca idee doar, am lucrat ceva timp in Ducatul Luxembourg si acolo sa stiti ca este o onoare pentru luxemburghezi sa lucreze pentru ducele lor. Mandrie deasemenea, pentru ca in fond si la urma urmei isi reprezinta statul lor, statul Luxembourg.

    Salariile in Luxembourg sunt mari dar si chiriile sunt imense, asa ca exista o anume compensare…..Munca in schimb este pe branci. Muncesti pana la epuizare la fel ca si aici…in unele domenii de activitate.

    Luxemburghezul care lucreaza pentru Ducele Henri NU va fi bogat dar va trai demn……

    Asa ca….in Romania cand va veni vremea in care romanul, lucrand pentru tara lui nu va fi bogat, dar…va trai demn ???

  3. @ VV,

    Aveti perfecta dreptate.
    Degeaba sunt francezii nationalisti ???!!!!
    Nu cred……