Magna amoralia (I)

 

Motto: “Life does not live” (Felix Adorno- Minima Moralia)

 

Am intrat în politică, sperând că mă aflu mereu de partea celor buni. În decembrie 1989 am fost în primele rânduri ale celor care manifestau în faţa scutierilor, înţelegând abia mai târziu ce apărau ei, de fapt. În primăvara lui 1990 m-am numărat printre manifestanţii din Piaţa Universităţii. În 14 iunie 1990, înarmat cu proaspăta mea legitimaţie de deputat, am scos de sub ciomegele minerilor oameni nevinovaţi. Am avut, în acele vreme tulburi, mentori dintre foştii deţinuţi politici, precum Corneliu Coposu şi René Radu Policrat, primul preşedinte de vârstă al Camerei Deputaţilor, o personalitate despre care nu se mai vorbeşte, din păcat, mai deloc. Am participat la mitingurile Alianţei Civice. Am făcut un pelerinaj la Versoix să-l văd pe regele nostru, încă în aprilie 1990, rugându-l să se întoarcă în ţară. Deşi reprezentam Uniunea Armenilor în Parlament, vocea şi voturile mele erau de partea partidelor democratice şi împotriva anacronismelor şi abuzurilor Frontului Salvării Naţionale. Ba chiar, atunci când Emil Constantinescu, prin 1994, a făcut un turneu prin ţară pentru a prezenta reprezentanţii noii generaţii politice a partidelor din CDR, am fost unul dintre cei selectaţi, deşi eram independent (printre cei aleşi, atunci, de Emil Constantinescu, doar Ioan Ghişe, pe atunci la PAC, mai e în politică). Am luptat din răsputeri pentru dislocarea molohului pesedist, atât în 1996 cât şi în 2004, am luptat apoi pentru alungarea oamenilor lui Băsescu, în 2012. În anii 90 purtam discuţii înflăcărate, eram dispus să-mi petrec zilele şi nopţile încercând să conving lumea că FSN era doar urmaşul PCR şi că trebuie să ne câştigăm drepturile civice, pentru a nu profana memoria martirilor Revoluţiei. Poate că asta a fost şi principala slăbiciune a generaţiei mele, născute după război. Noi am crezut că cel mai important lucru era să fii anticomunist, fără să ne dăm seama că în lupta dintre comunişti şi anticomunişti, cei dintâi au, de departe, prima şansă. Ei se cunoşteau unii pe alţii, erau mai bine organizaţi şi acţionau cu mult mai multă înverşunare căci, spre deosebire de noi, aveau mult mai multe de pierdut şi erau mult mai conştienţi de ceea ce ar fi avut de câştigat. Fiind cu precădere anticomunişti şi neavând viziunea de a defini, în detaliu, viitorul, am intrat, într-un fel, cu spatele în noua lume. Reprezentanţii mişcărilor civice şi ai partidelor istorice ar fi trebuit să fie, în primul rând, modernişti şi nu anticomunişti (fireşte, modernismul implica şi anticomunismul) căci pe noi ar fi trebuit să ne preocupe mai ales ce trebuie să punem în loc şi nu cum să demantelăm sistemul comunist. Noi nu trebuia doar să luptăm împotriva comuniştilor, trebuia să construim o lume în care ei să nu-şi mai găsească locul. Practic, în primii ani de după 1990 sistemul neocomunist nu a avut ca adversare decât melancolii, naivităţi şi convingeri. Parcă îmi vine să cred şi că partidul lui Ion Iliescu a pierdut dinadins alegerile în 1996, ca să compromită partidele istorice, lipsite de însuşiri manageriale şi incapabile să conducă ţara. Dacă victoria lui 1996 ar fi fost amânată încă patru ani, CDR s-ar fi maturizat în opoziţie, schimbul între generaţii s-ar fi făcut într-o proporţie mai mare, iar presiunea aderării la NATO şi la UE, ca şi dificultăţile ajustărilor bugetar-monetare din anii 1997-1998, ar fi şubrezit considerabil FDSN/PDSR. Aşa cum s-au petrecut lucrurile, însă, guvernarea CDR-USD din 1996-2000 nu a fost decât un soi de cantonament pentru pedeserişti şi cauza dispariţiei PNŢcd de pe prima scenă politică a ţării. Până şi de succesul aderării la NATO, înlesnită, în 1999, de poziţia României în războiul din Iugoslavia, s-a îmbăţoşat guvernarea PSD de după 2000.

187 Responses to “Magna amoralia (I)”

  1. Adam Mares spune:

    @emi
    E aceeasi diferenta dintre arta si kitsch. Daca vrei sa fii omul-kitsch, treaba ta.

  2. emi spune:

    Open your mind!

  3. emi spune:

    Adam,
    Ţi se pare că am un guru? Eu învăţ de la toată lumea, începând cu bunicul analfabet până la Iisus, de la Tiberiu şi până la VV, şi mai ales din propria mea experienţă, cel mai tare “guru”. Nu fii snob!

  4. Adam Mares spune:

    @emi
    Ia-te de mana cu VV si reinfiintati OTV-ul. Acea presa si acea opinie publica, formata din publicul acela, chiar ar fi fericita.
    Eu chiar am altfel de preocupari.

  5. Adam Mares spune:

    @emi
    Toate prostiile alea pe care le citesti sunt emanatia unor asa-zisi guru.

  6. Adam Mares spune:

    Altii sunt snobi. A devenit o moda acum printre sfertodocti si tzoapele cu “staif” sa devina spiritualisti, crezand ei ca asa sunt si spirituali(zati). Oameni-kitsch.
    Ma ingrozeste insa ca un om ca VV o ia pe panta asta. Probabil din cauza dezamagirilor din ultima vreme, ca altfel nu-mi pot imagina ca ar putea fi atat de influentabil.

  7. emi spune:

    Ştii, Adam, eu sunt inginerul şi tu umanistul…
    Şi polemica corpuscul-undă, vis-a-vis de caracterul luminii, a împărţit lumea în două, reunind-o când s-a putut dovedi că toţi aveau dreptate.
    Mulţumesc pentru comparaţia cu DDD. Crezi că el poate rezolva o integrală sau o derivată parţială? Pentru că VV (şi eu dacă mă forţez), reuşim…

  8. emi spune:

    Nu mai jigni Adam, pentru că îţi va pare rău. Nu eşti suficient de pregătit ca să arunci cu noroi. După cum nici eu nu sunt. Este adevărat că sunt şi şmenari, ca peste tot, doar că eu nu citesc site-uri care trăiesc din învăţăturile lor, nu mă interesează cei cu taxă la intrare. Mă interesează opinia celor care împărtăşesc visul lui Seneca:
    “Dacă mă bucur să învăţ ceva nou, este ca să-l împărtăşesc şi altora.”

  9. Adam Mares spune:

    @emi
    Eu nu v-am jignit, v-am pus sa va uitati intr-o oglinda, dar vad ca nu-ti place ce vezi. Oglinda era DDD, in latura despre care vorbim aici (celelalte laturi, care nu sunt comparabile, nu intra in discutie).
    Ce naiba ai invatat nou din prostiile alea? Nivelul ala de noutate il stie orice telespectator al lui DDD.

  10. emi spune:

    “Poate nimic nu-i mai greu de înţeles şi mai ales de primit, decât ideea sau fapta simplă, care însă contrazice prea direct şi prea energic idei şi fapte în prealabil admise ca definitive. Are un adânc înţeles snoava cu Grecul care nu văzuse decât mori de apă şi căruia după ce i se arătă şi i se explică o moară de vânt, spune: «Pricep eu că este o moară de vânt, dar nu văd pe unde vine apa la dânsa».”
    http://autoterapii.blogspot.it/2010/08/dovezi.html

  11. Adam Mares spune:

    @emi
    Nu-i suficient sa ai mintea deschisa, trebuie sa o mai pui si la treaba. Sunt deplin edificat in privinta inteligentei tale.

  12. emi spune:

    Bine grecule…

  13. Adam Mares spune:

    @emi
    Vai, ce descoperire colosala! Autosugestia! Ti-am spus ca astea sunt banalitati, imbalsamate in discursuri pretios-bombastice.

  14. Adam Mares spune:

    @VV
    I-am citit si eu, dar nu m-am indoctrinat. :-)

  15. Adam Mares spune:

    @VV
    Cu lectiile ma mai gandesc. N-am spus ca accept sa vi le dau. :P

  16. Adam Mares spune:

    @VV
    Iar daca va fac eu o pasa de-aia, cadeti pe spate! :P

  17. Adam Mares spune:

    @VV
    Nu va mai burzuluiti asa la mine, ca va stricati echilibrul energetic si ma bate @emi. :P

  18. Singurătatea alergătorului de cursă lungă

    Autor: Cristian Crisbăşan 03 Iul 2014 – 14:58
    http://jurnalul.ro/editorial/singuratatea-alergatorului-de-cursa-lunga-672043.html

    Cu cât eşti mai liber, cu atât te îndepărtezi mai mult. Între tine şi ceilalţi se întinde tot mai mult cuprinsul unui ocean de frică, frica lor de necunoscutul pe care-l prespupune eliberarea.

    Cu cât devii mai liber, cu atât te însingurezi mai mult. Exact ca la un maraton: pornesc mulţi, cot la cot, dar pe parcus tot mai mulţi rămân în urmă sau abandonează. Te trezeşti alergând singur, exact când eşti aproape epuizat fizic şi spiritul tău se detaşează în mod straniu de trupul care continuă să alerge mecanic.

    Solitudinea victoriei. O victorie adevărată nu este niciodată un capăt de drum. Şi nici un succes. Ci doar o convenţie. Este un succes pentru ceilalţi, ca formă de entertainment. Fix în momentul victoriei începe următoarea cursă. Dar de la distanţă nu se vede decât iluzia succesului. Admiraţia celorlalţi este o capcană, o energie impură, toxică: în convenţionalul apaluzelor, în superficialitatea adulării, în făţărnicia laudelor se coagulează un amestec otrăvit de spaimă, invidie, meschinărie, ipocrizie, ură, dispreţ, răutate, uzurpare, boicot, interes, răzbunare, revanşă – demon deghizat în hainele albe ale unui respect formal. Admiraţia pură, sinceră, dezintersată, este mai degrabă ca visul alchimiştilor.

    Cu cât devii mai liber, cu atât eşti mai puţin înţeles. Distanţa la care te afli alterează mesajul tău. Nu poţi alerga cu spatele la ţinta ta şi cu faţa la cei rămaşi în urmă. Privirile nu ţi se văd, cuvintele abia ţi se mai aud. Lucrurile care sunt probleme grave pentru ceilalţi, pentru tine nici nu mai există. Funcţionezi într-o altă paradigmă, te mişti într-un alt spaţiu – râvnit de ceilalţi, fals văzut de departe ca un privilegiu. şi nu este. Este altceva, o dimensiune în care nu mai există definiţia privilegiului. Eşti singur. Alergi singur. Nimeni nu este lângă umărul tău să simtă cât de greu şi de diferit este, de fapt, şi cum totul devine altceva decât ai fost obşnuit să ştii.

    Cu cât eşti mai liber, cu atât devii o sfidare mai mare. Faptul că tu îţi permiţi eliberarea asta irită grav: fără să vrei, eliberarea ta revelează neputinţa celorlalţi. De aceea, eşti un exemplu periculos pentru cei care vor dar nu-şi dau seama că nu pot. Sau nu-şi permit să poată. Norma nu eşti tu, nici regula. Eşti excepţia care propune existenţa lui altfel şi pune în pericol norma.
    Cu cât eşti mai liber, cu atât eşti discriminat mai mult. Nu mai eşti ca ei, restul. Şi “cine nu (mai) este ca ei, este împotriva lor”. Pentru că toate certitudinile devin nişte întrebări fluide ale căror răspunsuri nasc alte întrebări, într-un continuum al eliberării.

    Da, unii îşi cumpără cu bani o falsă libertate.

    Dar vor descoperi că nu au resursele spirituale necesare pentru a supravieţui singurătăţii.