E tulburătoare satisfacţia plină de ură pe care o încearcă mulţi participanţi la cyberspaţiu – şi blogul nostru nu face excepţie – în faţa anunţării de noi şi noi nume de persoane cercetate şi arestate. Istoria e plină de astfel de manifestări ale mâniei colective şi se pare că în această privinţă umanitatea a evoluat prea puţin.

 

Câţi dintre noi au puterea să se oprească o clipă şi să înţeleagă cu adevărat ce se întâmplă? Să încerce să pătrundă dincolo de aceste zornăitoare aparenţe? Probabil că foarte puţini şi dintre aceia şi mai puţini au îndrăzneala să spună ce gândesc.

 

Putem înţelege, până la un punct, uralele cu care e primit fiecare nou Moţoc aruncat mulţimii. Oamenii au crezut că revoluţia din 1989 le va schimba vieţile în bine. În schimb, pentru foarte mulţi români ultimul sfert de veac a adus incertitudini, o sărăcie şi mai greu de suportat în faţa vitrinelor tot mai luminoase, frustrări tot mai mari în faţa ostentaţiei îmbogăţiţilor după revoluţie, marginalizare socială şi migraţie. Clasa politică, după o zvâcnire de măreţie tragică pe care a adus-o, în anii 90, prezenţa regelui, a foştilor deţinuţi politici şi a unor intelectuali iluştri, a dezamăgit.

 

Una dintre marile diferenţe dintre iertare şi ură este aceea că atunci când ierţi poţi explica de ce, dar nu şi când urăşti. Ura este una dintre stările iraţionale ale omului, un fel de secreţie endocrină în exces. Pe cine urâm noi, de fapt? Persoanele anchetate în ultimul timp aparţin tuturor profesiilor: oameni de afaceri, profesori, medici, constructori, magistraţi şi avocaţi, jurnalişti şi oameni de cultură, dar şi persoane fără studii superioare, cum ar fi contabili sau casiere. Ceea ce au ei în comun, în majoritatea cazurilor, este relaţia cu statul. Fie îl reprezintă ca atare (oameni politici, demnitari, magistraţi), fie au avut de-a face cu statul (oameni de afaceri, notari, avocaţi etc.), fie l-au păgubit în situaţii diverse. Persoanele incriminate aparţin tuturor generaţiilor, de la oameni foarte tineri până la cei pentru care anii de detenţie se reduc, din cauza vârstei. Geografic, fiecare provincie are recolta sa de anchetaţi. În ce priveşte funcţia publică, regăsim toate nivelele administrative: consilii locale şi primari, consilii judeţene şi preşedinţi ai acestora, cabinete parlamentare şi parlamentari, funcţionari publici şi, printre ei, secretari de stat şi miniştri. Regăsim, de asemenea, foşti prim-miniştri şi preşedinţi, ca să nu mi vorbim de diverşi candidaţi la preşedinţia României. Ei provin din toate partidele politice, fără excepţie, chiar dacă anchetele sunt uneori selective. Iar dacă adăugăm acestora diversele incompatibilităţi şi cei al căror nume se vântură ca făcând parte din recoltele viitoare, atunci, în ce priveşte societatea românească, halucinaţia care ţine loc de perspectivă este deplină.

 

Dat fiind anvergura acestei evaluări, înseamnă că avem de-a face cu o adevărată revoluţie. O nouă revoluţie, care să aşeze ceea ce a rămas neorânduit în 1989. Bun, dar o revoluţie, atunci când nu se face cu armatele de ocupaţie (ba chiar şi atunci, măcar simbolic), are nevoie de revoluţionari. Cine sunt revoluţionarii acestei noi revoluţii? Ce ne propun ei? Căci o societate se poate autoregla printr-un sistem de puniţie, dar nu poate evolua decât printr-un sistem de prevenţie. Care este sistemul de prevenţie propus? Care sunt noile reguli?

 

E spectaculos să asistăm la o vânătoare de oameni. Dar, de fapt, dincolo de aceste nume, se vede, din felul în care am descris adineaori amploarea fenomenului, că problema de fond nu este cea a naturii umane (care e aceeaşi dintotdeauna) cât a sistemului. Dacă nu se modifică modul de funcţionare a sistemului, lucrurile vor merge aşa şi de aici înainte. Ca dovadă, anticorupţia şi evaziunea fiscală merg mână în mână. Anul 2014, an al unui adevărat festival anticorupţie, a doborât toate recordurile în ce priveşte evaziunea fiscală, mai ales din TVA. Fără noi mecanisme de reglare, se lasă sentimentul că e mai degraba vorba de o reglare de conturi, de noi ordine, decât de o tămăduire reală.

 

Or, în ce priveşte transformarea sistemului, spectacolele mediatice şi revărsările de ură nu ne folosesc la nimic. Oamenii l-au sfâşiat pe Moţoc dar nu le-a folosit la nimic. Au rămas cu mâinile goale, iar sistemul a continuat să nască Moţoci. Ca să nu mai vorbim că e important de ştiut şi cine aruncă pe Moţoci mulţimii şi cum îi selectează.

 

Aşadar, dragii mei blogeri, satisfacţia pe care o încercaţi la fiecare nouă anchetă, voluptatea cu care destupaţi sticlele de bere de fiecare dată când un om politic este audiat, sunt iluzorii. E ca la fotbal, răcneşti, asmuţi, te înroşeşti, exulţi, dar după ce meciul s-a terminat te reîntorci în liniştea mohorâtă a vieţii tale de zi cu zi.

 

Subiectul e în altă parte.

 

This entry was posted on vineri, martie 20th, 2015 at 7:06 pm and is filed under Economie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.