Revista Ateneu, martie 2017 Adrian Jicu – Copiii războiului, o parabolă a condiției umane


După succesul internațional al Cărții șoaptelor, tradusă în șaisprezece limbi și premiată la Gala Premiului Literar al Europei Centrale „Angelus”, Varujan Vosganian ne propune un nou roman, Copiii războiului (POLIROM, 2016), care continuă preocupările identitar-mentalitare ale autorului, într-o narațiune supraetajată, care se pretează mai multor lecturi. Roman social și epistolar, istoric și polițist, mitic și parabolic, el se situează în prelungirea tulburătoarei evocări a genocidului armenilor din romanul precedent.adrian jicu
Firul epic urmărește povestea lui Matei Visarion, general de securitate, al cărui destin este grăitor pentru a înțelege, la scară individuală, dramele pe care le-a provocat secolul al XX-lea. Copil din flori (născut în urma unei relații între Margareta Visarion și un soldat neamț plecat în cucerirea Rusiei), el poartă stigmatul bastardului, fiind poreclit „nemțălăul” și având de îndurat răutățile copiilor din vecini. Cu o mamă diabetică (mereu anchetată din cauza scrisorilor pe care le primește de la acel soldat), el alege uniforma, înrolându-se în trupele de securitate care îi vor urmări și lichida pe luptătorii care se refugiaseră în Munții Făgăraș, în așteptarea americanilor. Devotamentul și instinctul de vânător îl ajută să ucidă cu sânge rece, netezindu-i drumul către o carieră strălucită în structurile securității, unde va ajunge o figură temută, gestionând revolta muncitorilor de la Brașov sau evenimentele din decembrie 1989.
Pensionat, el trăiește o dublă dramă: aceea a ratării profesionale și personale, căci romanul se deschide către multiple interogații, care depășesc stricta problematică a unui prezent tulbure, în care valorile sunt răsturnate. Dimensiunea socială a cărții se extinde prin apariția unor figuri postdecembriste ca doamna Matilda, care pune în pomelnice uzinele distruse după revoluție, Sânziana, o tipă a cărei viață gravitează în jurul mallurilor, sau Bengy, interlopul îmbogățit recent din afaceri dubioase. Nu lipsesc nici aluziile la viața politică (înăbușirea revoltei muncitorilor din Brașov, „restaurația” din decembrie 1989, Piața Universității, manipulările de tot felul, mitingul polițiștilor împotriva statului pe care trebuie să îl apere etc.
Dincolo de trama epică, romanul revizitează câteva dintre marile mituri ale umanității. În primul rând, mitul oglinzii, care, deloc întâmplător, deschide și închide textul, prin imaginea soției generalului, Marie, bolnavă de Alzheimer. Ea nu știe cine e Matei, dar, în final, vom asista la o semnificativă schimbare de roluri, generalul ajungând el însuși a nu ști cu adevărat cine este: „Există pentru fiecare o oglindă pe care doar el o vede și care are memorie. În ea nu te privești, ci te confrunți, iar confruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite.” Pe de altă parte este vorba despre o subtilă reinterpretare a pactului faustic, prin intermediul unei metafore-cheie, uniforma, care devine ea însăși personaj, câtă vreme în jurul ei gravitează înțelesurile grave ale cărții. Ea pare a-l proteja pe Matei, așa cum sugerează cu ușoară invidie Lucian, colegul mai tânăr: „Uniforma e uniformă și vă apără, oricum s-ar schimba vremurile.” Ea se va întoarce însă împotriva celui care o poartă printr-o subtilă schimbare de roluri în care uniforma îl poartă pe om și nu invers. Spre deosebire de Faust, care, la vârsta maturității, știe ce alege în momentul semnării pactului cu Mefistofel, adolescentul Matei crede că uniforma îl va ajuta să se răzbune pe copiii care îl batjocoresc, pe tatăl absent și pe destinul nefast. În realitate, se va dovedi că totul a fost o iluzie: „Ai ales soluția cea mai simplă. Te-a amăgit uniforma. În loc să încerci să schimbi lumea din jur, ai lăsat-o așa cum era, ba ai mai și ajutat-o, apărând-o de orice schimbare.”
Copiii războiului nu e altceva decât o meditație asupra relației învins-învingător și, implicit, asupra condiției umane. Cine dintre cei doi frați vitregi este adevăratul învingător? Generalul Matei Visarion, care a făcut carieră și se trezește în final inutil, pentru că nu a trăit cu adevărat și își va pierde familia, sau Eugen Baltazar, bătrânul sărac, dar demn, care a refuzat colaborarea cu comuniștii? S-ar părea că ultimul, dar romanul nu are o dimensiune explicit tezistă, întrucât și unul și celălalt sunt victime ale aceleiași istorii necruțătoare, care nu menajează pe nimeni. Și unul și celălalt sunt copii ai războiului, aidoma altor sute de mii de copii răspândiți în întrega lume. Iar aici insinuează un alt mit, cel al paternității, prin ideea asumării unui destin nefast: „Nu, băiete, n-are rost să-l cauți. Noi suntem copiii mamelor noastre. Tatăl nostru este războiul. Câtă vreme o să trăim, se cheamă că războiul acela nu s-a încheiat.” Arhetipul căutării lasă locul unei acceptări resemnate, ca semn al înțelegerii superioare.
Finalul amintește, pe undeva, de romanul lui Cătălin Dorian-Florescu, Jakob se hotărăște să iubească, unde protagonistul iese învingător fiindcă, spre deosebire de predecesorii săi, nu se răzbună, ci iartă. Matei Visarion înțelege și el că a greșit alegând calea răzbunării. Mesajul romanului merge către ideea că între răzbunare și iertare, iertarea este cea care ne definește ca oameni, e singura care ne poate salva. Iertarea, dar nu uitarea, căci Copiii războiului este și un roman despre memorie, despre datoria de a nu uita grozăviile unui secol care a însemnat războaie mondiale, genocid, holocaust, fascism sau comunism. Stau mărturie pentru acestea nu doar destinul lui Matei Visarion, ci și poveștile adicente, pe care Varujan Vosganian le țese cu abilitate, extinzând problematica romanului spre dincolo de zona de interes strict românească. Episoade precum descrierea stepei rusești, povestea celui de-al treilea soldat, reconstituirea atmosferei din lagărul de la Dachau, cazul Ion Gavrilă Ogoranu, foametea postbelică sau salvarea lui Șlomo Haimovici (Pantiușa Bodnarenko) etc. sunt tot atâtea micronarațiuni relevante prin ele însele pentru ceea ce (mai) înseamnă omul.
Iar din acest unghi, Copiii războiului se dovedește o lecție despre toleranță, o parabolă despre noi și despre cum ne putem asuma trecutul, ascultându-ne îngerul, care ne veghează discret, așa cum ne avertizează, cu umor, Varujan Vosganian, unul dintre cei mai profunzi prozatori de astăzi: „Îngerul nu e ca pantoful, nu te strânge dacă nu ți se potrivește.” Fără a avea măreția tragică a Cărții șoaptelor, el rămâne un roman consistent, de prim-plan.
Adrian Jicu

http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2017_03net.pdf

2 Responses to “Revista Ateneu, martie 2017 Adrian Jicu – Copiii războiului, o parabolă a condiției umane”

  1. sergiu spune:

    frumos spus, dar mai ales corect.