Astăzi, în ziua frumoasă a Înălțării Domnului, s-a născut o nouă carte.

Cuvântul înainte pe care l-am adăugat este, cred, cea mai potrivită prezentare a ei:

„Cele patru nuvele din cuprinsul acestui volum au fost scrise între toamna lui 1986 și primăvara lui 1988. Eram, pe atunci, un tânăr de nici treizeci de ani, cu părul negru și barba în inele, precum arcașii de pe frizele de la Persepolis. Ziua țineam evidențele pentru țevi, rulmenți și curele trapezoidale pentru fabricile de bere, iar seara scriam, după ce închideam cu grijă ferestrele pentru ca țăcănitul mașinii de scris pentru care nu aveam autorizație de la Miliție să nu se audă. Într-o bună zi, plin de emoție, i-am încredințat manuscrisul acesta mentorului meu întru literatură, scriitorul Mircea Ciobanu, editor al Cărții Românești. Le-a citit și mi-a spus că, dacă ar fi după el, le-ar publica. Doar că, potrivit constrângerilor de atunci, oricât ar tăia din povestirile mele, ceea ce rămâne nu poate fi publicat.Statuia comandorului 2

Personajele acestei cărți sunt oameni obișnuiți, de tot felul: muncitori, țărani, intelectuali, comercianți. Ceea ce au ei în comun este spațiul concentraționar în care trăiesc. Un spațiu care este descris în toată grozăvia lui, o descriere cu atât mai neînduplecată cu cât în cuprinsul volumului nu veți găsi niciunul dintre cuvintele care îl denumesc: comunism, comunist, partid etc., ci doar neliniștile și suferințele pe care le-a provocat. Deși narațiunile se desfășoară cu puțină vreme înaintea lui decembrie 1989, nimic nu prefigurează schimbările care au urmat. Și, de altfel, așa a și fost. Ca să fim sinceri, Revoluția a venit atunci când românii se obișnuiseră cel mai bine cu comunismul.

Eroii noștri nu sunt eroi în sensul pe care îl dau manualele de istorie. Ei au, fiecare în parte, licărul lor de împotrivire. Dar revolta lor nu era menită să schimbe regulile, ci să le evite sau, când evitarea nu era posibilă, să le încalce. Aceste pagini se constituie într-un elogiu adus nu rebelilor fără cauză, ci rebelilor fără șansă.

Statuia comandorului este un exemplu a ceea ce numim astăzi literatura de sertar. E important ca literatura de sertar să fie recuperată și publicată. Am sentimentul că nu am înțeles exact ce ni s-a întâmplat în cei patruzeci și cinci de ani de dictatură comunistă. De aceea nu știm exact ce trebuie să păstrăm, ca viețile părinților noștri să nu se fi irosit, și, mai ales ce trebuie să schimbăm, ca viețile copiilor noștri să arate altfel. Cât privește generația mea, cea a tranziției, ea a trăit vremuri tulburi, în care trecutul și viitorul s-au amestecat. Îmi doresc ca această carte să ofere cititorilor săi, de toate vârstele, o mică șansă a limpezirii.

Și, ca o concluzie, iată câteva rânduri pe care le-a scris câțiva ani mai târziu, Mircea Ciobanu, editorul care n-a fost să fie, despre scrierile mele de atunci:

„Poeme umbrite de o inexplicabilă, statornică revoltă, mâhnire, proze din ce în ce mai batjocoritoare cu prostia omenească, scrise parcă într-adins pentru a nu fi publicate – astfel de pagini îmi treceau tot mai numeroase prin fața ochilor. Cineva se împotrivea evidențelor; cineva stăruia să creadă că nu zadarnic se așază la masa de scris, deși perspectivele cununiei cu litera de tipar piereau într-un unghi tot mai strâmt și mai neguros. Varujan Vosganian avea toate datele unui artist care își face religie din refuzul faptului împlinit.”

16 Responses to “Astăzi, în ziua frumoasă a Înălțării Domnului, s-a născut o nouă carte.”

  1. cris spune:

    Sa inteleg ca domnul Orban considera ca Romania e in razboi cu Statele Unite de acuza primul ministru de inalta tradare, ca a vindut secrete inamicului American sau israelian, a lasat Romania sa fie invadata de americani sau cum? Cu scuzele de rigoare, imbecilul care se pune stapin pe numele si memoria parintelui Arsenie Boca e doar un imbecil, domnul Orban e de-a dreptul abisal in prostie tinind cont ca e presedintele unui partid si ca pentru a tzopai pe placul domnului Iohannis pune o tara intr-o pozitie absolut ridicola si primejdioasa.

    PS. Pe cind manifestatii # de sustinere pentru dulap si sluga lui, ca sa demisioneze premierul cum da din picior vataful supree, si a faptului ca Statele Unite ar fi inamic al Romaniei? caci se vede ca antisemitismul desantzat nu e de ajuns. Unii din Romania se pare ca si-au pierdut mintile intr-adevar cu totul: stultifera navis.

    • Se dovedește că Iohannis e purtătorul intereselor Germaniei iar PNL e același partid slugarnic și fanatizat din ultima vreme.

      • edi spune:

        …si ce facem, Varujane, iar “se întorc armele” contra Germaniei, iar devin sasii si svabii dela noi “uneltele” “Reich”-ului ?

        Du-te si cautã-l pe Ioan Scurtu si pune-l sæ vorbeascã “publicului” de concetãtenii nostri, de grupul-etnic-german, si, siiiigur, continuatorul acestuia, Forumul Democratic German !

        Varujane, tu te-ai “scanat” oare dupã “vizita” aia dela Rahova din ’89 ?
        …sau mãcar un RMN, ceva, …sã vezi dacã nu ti-au pus comunistii ãia vreun CHIP, ceva, în somn… :)

        • Edi, termină cu tâmpeniile. Și eu nu am fost la Rahova, ci la Jilava. Am făcut pușcărie ca să ai tu libertatea să scrii tâmpenii dintr-astea.

          • edi spune:

            Da, da, da, …sã ridicãm o statuie, atunci :) sigur, nuu ?
            Vai de capul vostru, patriotzii de strânsurã, stabilitzi voi cine e bun si cine nu…, jalnic, domnule Vosganian, jalnic, mereu se va gãsi un “inamic” pentru cã nu toti gãndim la fel, dar, uite, vã gãsiti câte unii care suspinã pe umãrul tzãrisoarei, bineîntzeles si alde Cãlin, care a hotârãt pentru voi toti cã trebuie sã vã aliati cu toatã scursura vechii Valahii, “oamenii-noi”, frustratii si complexatii urbanului-mic, fosti tzãrani, dar neajunsi, helas, urbani, dar mereu dispusi de ambitzii si arivism.

            Bun, n-a fost Rahova, a fost Jilava, dar problema este UNDE AI AJUNS TU DUPÄ TOTI ACESTI ANI DELA JILAVA ?
            …cã vezi doar glorioasa guvernare tãriceanã la care ai participat, iar în afara de asta restul cam “pute”…

            Dacã alde voi si “nuntasii” ãstia cu care v-ati aliat de circumstantzã aveati sub control puterea complexului militar (-si mai putin industrial ca pe vremea cealaltã) toate ar fi fost bune-si-frumoase, fiindcã (nu-i asa ?) ideea este sã fii cãlare pe tigru, si nu pe lângã el.

            Au trecut 30 de ani dela “cãderea” vechiului regim, dar mentalitatea comunistã a controlului INTREGII societãtzi prin complexul de putere politico-militar edificat în comunism încã nu a iesit din mintile oamenilor.

            Iar tentatzia asta nu este numai la voi, este încã si la “ei”, la “bãietzii” aceia care, prin natura meseriei, nu stiu ce e aia PACE fiindcã ei sunt mereu, pe câte un front de luptã nestiut de “societatea civilã” :) [...cred cã mi-a reusit o micã gluma...].
            Democratia consolidatã tocmai în asta rezidã, în a avea putere de a rezista tentatziilor PUTERII delegate de popor.

            Te-ai supãrat degeaba, sechelele comunistoide mai umblã încã dezlegate printre noi, dar trebuie doar sã-ti faci unpic de timp de autoanalizã, a ta, dar si a grupului de “nuntasi” dela guvernare, …cã guvernantzã, deja o mult prea mult spus, pentru cunostintele lor de eticã…

  2. Adam Mareș spune:

    Felicitări pentru reeditarea volumului de povestiri. A fost cartea de debut?

  3. Adam Mareș spune:

    Pentru mulţi dintre cititorii români, Cartea şoaptelor a reprezentat, în 2009, „naşterea“ unui prozator extraordinar. De fapt, era „botezul“, oficiat sub auspicii favorabile (notorietatea autorului, care încheiase, de curând, un mandat de ministru, publicarea romanului la o editură importantă). Naşterea fusese una silenţioasă, în 1994, cu un volum de proze scurte, Statuia comandorului (Editura Ararat). Nu întâmplător amintesc această carte cvasi-necunoscută (chiar dacă, la momentul apariţiei, luase Premiul pentru Proză al A.S.B.). Sunt acolo, în Statuia comandorului, „darurile“ ursitoarelor, semnele care anunţă un mare prozator. Şi, iată, după Cartea şoaptelor, Varujan Vosganianrevine la proza scurtă, cu Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (Polirom, Iaşi, 2013). „Epopeea“ armenească are tendinţa, ca orice epopee, să-şi fagociteze cumva autorul. Privind însă de la „origini“ spre prezent, de la Statuia comandorului spre Jocul celor o sută de frunze…, se văd atât germenii unei formule ficţionale, independentă de problematica etnicului armenesc, cât şi evoluţia: rotunjirea unei viziuni auctoriale şi „monogramarea“, individualizarea unui stil.
    http://www.joculcelorosutadefrunze.ro/gabriela-gheorghisor-photo-and-ramuri-literary-magazine-the-game-and-the-power-of-creation/

  4. Alzara1918 spune:

    Lăsând la o parte plasarea sa politica in siajul adversarilor săi naturali ( neputând face față ingratitudinii PNL care l-a abandonat intr-un ceas greu – nevinovația sa îmi e evidentă -) VV și-a câștigat un loc meritat in programa școlară de limba și literatura romană ; “ artist cetățean “ – sa nu uitam 21 Decembrie ‘89 și Rahova , eforturile intelectuale autentice de a ordona Dreapta politica românească – armeanul este evident cel mai valoros scriitor român postcomunist ! Ce nu vedem noi vor aprecia nepoții noștri .

  5. Gabriel Klimowicz spune:

    Felicitări pentru publicarea cărții. Abia aștept să o citesc. E o carte care a avut parte de o ”recenzie” încă înainte de a fi publicată. Ce noroc!

  6. emi spune:

    „Personajele acestei cărţi sînt oameni obişnuiţi, de tot felul: muncitori, ţărani, intelectuali, comercianţi. Ceea ce au ei în comun este spaţiul concentraţionar în care trăiesc. Un spaţiu descris în toată grozăvia lui, o descriere cu atît mai neînduplecată cu cît în cuprinsul volumului nu veţi găsi niciunul dintre cuvintele care îl denumesc: «comunism», «comunist», «partid» etc., ci doar neliniştile şi suferinţele pe care le-a provocat… Aceste pagini se constituie într-un elogiu adus nu rebelilor fără cauză, ci rebelilor fără şansă.” (Varujan Vosganian)