Ministrul finantelor declara deunazi: “Modificarea cotei unice sau trecerea la un sistem de impozitare progresiva a veniturilor reprezinta o varianta de lucru pentru elaborarea bugetului pe 2011″. In campania prezidentiala Basescu se jura: ” Decat sa schimbam cota unica, mai bine ne ducem acasa”. E drept, exista o morala a pericolului. Numai ca ea presupune doua conditii. Intai, ca morala pericolului nu inseamna ignorarea principiilor moralei, ci dimpotriva. Iar in al doilea rand, nu au dreptul tocmai cei care au agravat situatia sa invoce morala pericolului. Asadar, cred ca daca se renunta la cota unica, Traian Basescu nu are nici o scuza, ar trebui sa mearga acasa. Dar nu acasa in strada Mihaileanu, caci aceea nu e casa lui.

Partidul Social Democrat se lauda pe toate canalele media ca a salvat inca o data pe pensionari. Pentru a separa adevarul de demagogie, eu rog pe pensionari sa calculeze cam care ar fi fost pensia lor, daca s-ar fi multumit doar cu majorarile pe care le-a realizat PSD pe vremea cand a fost la guvernare. In 2004 pensia medie era de 2,3 milioane de lei vechi, adica vreo 50 de dolari, fata de 175 de euro in 2008,  iar in 2009, in vremea guvernarii PSD-PD, cu exceptia pensiilor de pana la 350 de lei, toate celelalte pensii au scazut, in termeni reali. Se pare ca PSD nu-i apara pe pensionari cand poate face, cu adevarat ceva pentru ei, adica atunci cand guverneaza, ci numai cand e in opozitie, adica cu mana altuia.

Performantele si statura unei guvernari se masoara prin orizontul de timp al proiectelor si aspiratiilor sale. Prin 2007–2008 ne propuneam ca, dupa primul exercitiul bugetar al Uniunii Europene 2007-2013, sa aderam la zona euro iar dupa urmatorul, 2013 – 2020, sa intram in randul primelor zece tari ale Uniunii, ca putere economica. In 2009, obiectivul era ca in doi ani sa iesim din criza economica. In 2010, orizontul de timp s-a scurtat sub un an, sperandu-se incheierea exercitiul bugetar cu un deficit de sub 7% din PIB. Prin octombrie ne vom ruga sa mai avem, pana la sfarsitul lunii, bani pentru salarii si pensii. Incetul cu incetul, ca in perioada comunista, orizontul de timp al asteptarilor noastre se va limita la ziua de maine. A vorbi in aceste conditii de relansare economica, de proiectele pe termen lung ale Romaniei, pare, din pacate, ca si cum, contemporan cu Leonardo da Vinci, i-ai privi desenele cu obiecte zburatoare.

Intr-un afis electoral destul de raspandit in  vremea campaniei electorale din 2004, Traian Basescu era infatisat cu Constitutia in mana, spunand: “Asta e cartea pe care pariez!” Intre timp, destinul a facut ca Basescu sa aiba o majoritate parlamentara a lui, un Guvern numai al lui, Parchetul si serviciile secrete de partea lui. Si s-a dovedit ca, pentru dansul, Constitutia  nu este nici pe departe o carte pe care sa parieze ori sa se bazeze, ci pe care, pe cat se poate, s-o fenteze.

In mod normal, presedintele si primul-ministru ar trebui sa fie garantii sigurantei nationale. Prin toate masurile luate in ultima vreme, Traian Basescu si Emil Boc s-au transformat, de fapt, intr-o amenintare la adresa sigurantei nationale, desi o invoca intruna, ca pe un alibi. Romania risca sa intre intr-o zodie psihopata. In loc ca Strategia de Securitate Nationala sa-si propuna sa apere poporul de orice agresiune, ea este menita, mai degraba, sa apere pe presedinte de propriul popor.

Privesc C.V.- ul presedintelui Curtii Constitutionale, Augustin Zagrean, si ma minunez. O biografie care incape in cateva propozitii, a carei prestatie stiintifica o constituie un articol scris in 1991 despre legea fondului funciar! Apare tot mai limpede ca numirile politice ale judecatorilor Curtii Constitutionale slabesc prestigiul si credibilitatea acestei institutii de capatai a democratiei. Ar fi cazul sa ne gandim serios la reintoarcerea la modelul traditional romanesc, in care atruibutiile Curtii Constitutionale, dupa exemplul Curtii Supreme a Statelor Unite, erau exercitate de Inalta Curte de Casatie, formata din judecatori experimentati, mai protejati fata de presiunile politice.

În ultimele zile, Departamentul Resurse Umane, din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a primit, din partea conducerii instituţiei, sarcina de a realiza un material urgent, referitor la angajaţii Ministerului. Urgenţa realizării acestui material şi volumul mare de lucru au făcut ca angajaţii acestui departament să fie nevoiţi să lucreze până la ore tarzii din noapte.

Materialul vizează personalul  civil al ministerului,  cuprinzand o serie de informaţii legate strict de dosarul profesional (cursuri de pregătire/perfecţionare, avansări, etc., ) dar şi o serie de informaţii precum: apartenenţa politică, sau „cine a recomandat persoana în cauză”…

Interesant este faptul că orizontul de timp la care se referă materialul este anul 2004.

În contextul in care Guvernul anunţă disponibilizări masive în cadrul aparatului central de stat, aceasta practica, extinsa si la celelalte ministere, risca sa transforme mult-trambitata restrangere a personalului bugetar intr-o odioasa epurare politica.

Orice Guvern trebuie sa respecte trei principii, atunci cand croieste bugetul: a) cheltuielile cu investitiile trebuie sa fie mai mari decat deficitul bugetar: b) nu te atingi de pensii: c) nu te atingi de salarii. Poti discuta despre redimensionarea, de ansamblu, a castigurilor salariale ( al treisprezecelea salariu, primele, bonusurile ori diversele sporuri), dar nu te poti atinge de salariu. Marimea salariului este modul in care fiecare om se pozitioneaza fata de societate, e rodul muncii lui, al carierei urmate pas cu pas. A lua cuiva din pensie ori din salariu e ca si cum i-ai lua o parte din viata.