Am fost în Piața Universității, am văzut transportoarele armatei trecând printre manifestanți, am văzut oameni murind, am auzit, în tăcerea care s-a lăsat, puștile mitralieră cum se încarcă, am trecut prin camera de tortură din sediul Securității din Strada Eforie, am stat în catacombele închisorii de la Jilava, în beznă și cu apa lipăind sub tălpi, am văzut sângele rănilor deschise de baionete, am văzut aproape orbit, a doua zi, la ieșirea din pușcărie, soarele puternic pe care îl credeam anunțând o lume nouă.
Aș putea să povestesc îndelung despre toate astea. Mi-e teamă, însă, că societatea românească nu e pregătită să asculte, cu răbdare, povestea mea și altele asemănătoare. Și , mai ales, nu are destulă cumpătare să le înțeleagă.

Rareș Bogdan tună și fulgeră împotriva indemnizațiilor de limită de vărstă (pe care le numește pensii speciale) din Statutul deputaților și senatorilor. Ele trebuie tăiate fără milă, răcnește în stilul caracteristic europarlamentarul PNL! Când e vorba, însă, de propria indemnizație pentru limită de vârstă din Parlamentul European (mult mai consistentă), tace mâlc. Corect ar fi ca Rareș Bogdan, Dacian Cioloș și ceilalți reprezentanți ai PNL și USR-Plus, atât de vocali în România pe tema pensiilor speciale, să depună și în Parlamentul European o solicitare similară. La urma urmei, indemnizațiile acelea, ca și celelalte drepturi și sporuri, muuuuult mai mari decât cele ale parlamentarilor români, se plătesc tot din banii noștri. Altminteri e cum se zicea în vechea Romă: Qud licet Iovi, non licet bovi 

https://www.capital.ro/rares-bogdan-avertisment-pentru-guvernul-orban-fara-mila-fara-pensii-speciale-si-sporuri.html

https://www.theguardian.com/us-news/2019/dec/12/senate-armenian-genocide-vote-trump-turkey

 Mie mi se pare că acest tip de argumentație, mai degrabă, slăbiciune și lipsă de voință politică. Poporul – dacă e să ne limităm la aceeași terminologie – ne votează ca să-l conducem, nu ca să-l urmăm. Opțiunile cetățenilor sunt un reper, firește, dar alături de altele, ce țin de armonizarea tuturor opțiunilor în societate, de orizontul pe termen lung, de corelațiile legislative, de costurile respectivelor măsuri, de evaluările comparative cu experiențele altor state etc. Dacă ce vrea poporul, în majoritatea sa – mergând pe ideea că ar fi obiectiv și pe deplin informat – ar fi un reper absolut, atunci n-ar mai fi nevoie de Parlament, un Institut de Sondare a Opiniei Publice ar fi mai mult decât suficient.