In primavara anului 2002 lansam, la Muzeul Taranului Roman, un volum de vreo sapte sute de pagini care purta titlul Mesajul Dreptei Romanesti. Traditie si modernitate. Dat fiind ca, la vremea aceea, spectrul politic era complet asimetric, iar dominatia stangii, de la formele sale extremiste pana la cele socialiste, era coplesitoare (aproape 90% din Parlament era acoperit de stanga politica), Mesajul Dreptei nu a avut ecoul pe care l-as fi dorit. Intre timp, evolutia vietii politice romanesti a consacrat valabiitatea ideilor cuprinse in acea lucrare. Angajamentul politic al Aliantei Dreptate si Adevar PNL – PD, prezentat in toamna anului 2003 a fost, practic, un extras din Mesajul Dreptei, publicat cu un an si jumatate mai inainte. Mai toate documentele programatice ale PNL, inclusiv mesajul prezentat la ultimul Congres, din primavara anului 2010 si viziunea programului « Statul liberal. A doua modernizare a Romaniei » isi au sorgintea in Mesajul Dreptei, demers ideologic realizat de grupul care initiase, in vara anului 1998, documentul programatic in zece puncte cu acelasi nume si care infiintase Uniunea Fortelor de Dreapta.

Astazi, doua treimi din Parlament se revendica de la dreapta politica. Am fi tentati sa spunem ca e o mutatie rapida, benefica si spectaculoasa. Vom vedea ca ea nu este decat aparenta, marcata de aceleasi boli ale tranzitiei : impostura si populismul.

In primavara anului 2012 va aparea editia a doua, cu revizuirile si adaugirile necesare, a Mesajului Dreptei Romanesti. Pana atunci, sa lecturam Cuvantul inainte al editiei din anul 2002, sa vedem cu arata Romania atunci, ce anume s-a schimbat si ce anume, din pacate, nu :

« Nimic nu este mai trist pe lume decât sărăcia. Nu mă refer numai la sărăcia materială, ci la sărăcia de orice fel. Când generaţii întregi trăiesc în sărăcie, se petrece unul dintre cele mai dramatice lucruri pentru destinul unui popor: oamenii se obişnuiesc cu sărăcia. Din acel moment, nimic nu le mai e de folos, nici libertatea, nici democraţia, căci nu vor şti ce-ar putea face cu ele.

Cea mai puternică dorinţă care îi mână pe oameni este dorinţa de a trăi, viaţa omului este pusă sub semnul paradoxului. El este mânat de instinctul de conservare; cu toate acestea, civilizaţia nu a fost decât o luptă continuă împotriva acestui instinct. Omul a avut a alege între a fi dominat de instinctul de conservare şi a şi-l domina. Istoria omenirii este drumul nesfârşit al acestei opţiuni.

Civilizaţia şi democraţia au făcut trecerea de la simpla dorinţă de a fi la dorinţa de a avea. A fi, pur şi simplu, înseamnă a supravieţui. În lupta pentru supravieţuire omul îşi pierde harul unicităţii. Nimic nu-i face pe oameni mai mult să semene între ei decât instinctul de conservare. Abia în măsura în care reuşesc să şi-l domine, ei încep să se deosebească unii de alţii.

Individul singur este bântuit de spaimele sale şi copleşit de nesiguranţă. Pentru el societatea înseamnă captivitate. Va fi, aşadar, sălbatic şi docil în acelaşi timp. Sălbatic în sine însuşi, mereu la pândă, cu sufletul pustiit de frustrări. Docil în colectivitate, căci trebuie să plătească preţul supravieţuirii care îi este mereu pusă în pericol. După milenii de civilizaţie, dictaturile comuniste au readus omul la această stare.

Trecerea de la dictatură la democraţie înseamnă trecerea de la individul singur, mânat de simpla dorinţă de a fi, la cetăţeanul mânat de dorinţa de a avea. În democraţie omul are drepturi. Are dreptul la propria demnitate, are dreptul de a fi liber, are dreptul de a se asocia cu cei care gândesc asemenea lui. Are dreptul la dobândirea propriei proprietăţi, de fructele căreia poate să se bucure. Comunitatea în care trăieşte îşi asumă, prin rânduielile sale, obligaţia de a-i garanta aceste drepturi. La rândul său, el este obligat să le respecte celorlalţi aceleaşi drepturi pe care le pretinde pentru sine, devenind parte activă a societăţii. Având drepturi, oamenii se deosebesc între ei după modul în care sunt conştienţi de ele.

Cu cât omul ştie să-şi fructifice mai bine drepturile, cu atât starea sa de dependenţă scade, atât în ceea ce priveşte pericolele naturale, cât şi în ceea ce priveşte pericolele la care l-ar putea expune forma de organizare a comunităţii, statul. El nu se mai teme de frig sau de întuneric. Bunăstarea îi permite să nu se mai gândească cu disperare la ziua de mâine, ci să construiască pentru viitor. Se eliberează de capcana imediatului şi îşi proiectează un destin. În acest fel, începe să selecteze între diferite opţiuni şi are posibilitatea, dar şi discernământul de a alege. Cel care trebuie doar să supravieţuiască nu are de ales; tragedia luptei pentru propria supravieţuire nu-i dă această şansă.

Sărăcia este moştenirea pe care ne-a lăsat-o comunismul. Dacă ar fi durat doar câţiva ani, comunismul ar fi trecut ca o molimă în urma căreia familiile îndurerate şi-ar fi îngropat morţii, gospodăriile răvăşite de flagel şi-ar fi reconstruit acareturile şi viaţa ar fi reintrat în normal. Din păcate, comunismul a durat patru decenii şi jumătate, iar penumbrele sale dăinuie încă. Cei care s-au născut după primul război mondial – generaţia părinţilor mei – şi-au trecut toată viaţa matură prin anii de război şi prin deceniile de comunism. Ei n-au cunoscut vremuri liniştite decât ca pe amintiri ale copilăriei sau ale adolescenţei. Generaţia mea s-a născut în anii de după război, a copilărit în ritmul poeziilor patriotice şi prin aburii sobelor cu rumeguş, şi-a petrecut tinereţea printre cartele la mâncare, blue-jeans achiziţionaţi de pe piaţa neagră, meciuri de fotbal privite la sârbi sau la bulgari ori duminici normale de lucru. Locul aburilor din soba cu rumeguş l-a luat praful clădirilor demolate.

Comunismul a afectat vieţile noastre pe parcursul mai multor generaţii. El a pătruns nu numai în casele noastre, dar şi în sufletele noastre.

Prima generaţie a început să uite lucrurile pe care le văzuse, iar celelalte generaţii au crezut că aşa a fost de când lumea şi aşa va să fie mereu. Nu numai că memoria a fost gâtuită, dar a fost confecţionat un nou trecut, s-a creat o anti-memorie. Statuile oamenilor politici români au fost doborâte şi date la topit. La fel statuile regilor români. Numele lor încrustat a fost acoperit cu gips. În locul lor, manualele de şcoală au fost împânzite cu figurile comuniştilor ilegalişti, fără să se adauge că trecerea în ilegalitate s-a datorat atitudinii lor antiromâneşti. În schimb, peste gropile comune ale deţinuţilor politici ucişi la Sighet au păscut, nestingherite, caprele.

Tradiţiile româneşti au fost lăsate în uitare. Biserici ctitorite de voievozii noştri au fost demolate şi cele mai multe mănăstiri au fost închise. În ziua de Bobotează posturile de radio şi televiziune proslăveau aniversarea soţiei preşedintelui ţării.

Comunismul nu a murit în decembrie 1989. Atunci au murit nişte tineri care erau prea nevinovaţi pentru a şti ce-i teama. Cimitirul alb de pe Calea Şerban Vodă, mormintele din Timişoara şi din alte câteva oraşe ale ţării sunt singurele certitudini ale acelei perioade. Comunismul şi-a înscenat propria dispariţie pentru a putea supravieţui. Aşa cum un infractor îşi aruncă pardesiul în apă, neuitând să-i îndese, cu băgare de seamă, actul de identitate în buzunarul de la piept, pentru ca lumea să creadă că s-a înecat.

Comunismul şi-a sacrificat dictatorul, dar a continuat să existe. Cei care au condus în perioada comunistă conduc şi astăzi România. Aproape că nu e vreun reprezentant al puterii politice de azi care să nu fi fost fie activist al Partidului Comunist, fie înalt funcţionar în ministerele comuniste, profesor la şcolile de partid ori cercetător în institutele de studiere a marxism-leninismului, lucrător în Procuratură sau în structurile informative, funcţionar acoperit în comerţul exterior, director al unei mari uzine ori lider al organizaţiilor de tineret şi studenţeşti comuniste. Fructificând aceeaşi moştenire, aceste elite sunt legate printr-o complicitate ce le face, pentru propria bunăstare şi propria protecţie, să rămână unite. Ele nu resimt sechelele traumatismului totalitar, aşa cum se întâmplă cu o bună parte a societăţii. Sunt, psihic vorbind, nevătămate, deşi, în întregul lor, sunt vătămătoare.

Încă din 1990, sub pretextul democratizării şi liberalizării ţării, aceste elite au avut un acces discreţionar la resursele economice şi instituţionale. Instaurate într-o ţară cu o proprietate de stat preponderentă, cu un exerciţiu fragil al democraţiei şi cu un electorat dependent de stat într-o majoritate strivitoare, aceste elite au făcut din democraţie nu un scop, ci o unealtă. Democraţia a devenit alibiul lor. Pe fundalul lipsei unor structuri de rezistenţă anticomunistă care să preia puterea în decembrie 1989, elitele comuniste au rămas la putere, transformându-şi sigla din PCR în FSN.

Refacerea partidelor istorice, cu lideri anacronici, lipsiţi de experienţă politică şi managerială, mulţi dintre ei uşor de controlat din pricina colaboraţionismului pe care îl practicaseră în perioada comunistă, a fost cel mai mare cadou pentru comunismul revigorat. Aceste partide au fost infiltrate şi manipulate, acolo unde liderii lor nu au alergat singuri în întâmpinarea avantajelor, astfel încât, atunci când au luat puterea, în 1996, erau deja contaminate.

România nu a optat încă între dictatură şi democraţie, între socialism si capitalism. Rezultatul alegerilor din anul 2000 este dovada acestei ambiguităţi. Elanul revoluţionar din decembrie 1989 fusese, oricum, exprimat cu jumătate de gură. Restauraţia a luat-o înaintea revoluţiei. Purtând un nou chip, liderii comunişti, fie că erau activişti, securişti, procurori, ideologi sau directori de fabrică, cu excepţia unor apropiaţi ai cuplului dictatorial, au continuat netulburaţi să conducă această ţară. Imediat după mişcarea din decembrie 1989, atunci când a fost liberalizat accesul la resurse, ei şi-au însuşit o forţă economică considerabilă. Decalajul dintre grupul acesta de interese şi oricare alt grup care s-a construit ulterior nu numai că nu se diminuează, dar sporeşte neîncetat, cu consecinţe politice îngrijorătoare.

În 1990 elitele comuniste aveau nevoie de aparenţa democraţiei şi de un oarecare proces de liberalizare. Numai în acest fel puteau să-şi însuşească, netulburate, activele statului şi să-şi creeze oportunităţi economice. Acum, însă, nu mai au nevoie de asta. Mai mult decât atât, democraţia şi liberalizarea îi deranjează. Va mai merge, probabil, vreun an, când tot ce mai e de împărţit se va împărţi, şi pe urmă – gata. Armamentul totalitar e aşezat încă de pe acum cu grijă în rastel. Structurile guvernamentale sunt complet politizate. Instituţiile care culeg şi prelucrează date statistice sunt aduse sub pulpana Guvernului. Structurile informative sunt centralizate. Parlamentul şi Justiţia sunt anexe ale puterii. Conducerile autorităţilor numite de Parlament sunt schimbate înainte de scadenţă, pentru a fi instalaţi reprezentanţi ai puterii actuale.

Societatea civilă e o iluzie. Patronatele şi sindicatele sunt conduse de membri sau de liberţi ai puterii politice. Asociaţiile civice, atât de active acum un deceniu, sunt vlăguite. Au început să apară pe ziduri portrete de inspiraţie maoistă ale preşedintelui şi ale primului ministru fără ca asta să declanşeze vreo reacţie de protest. Kitsch-ul, suportul cultural al oricărei dictaturi, ne agresează pretutindeni. Mass-media este timorată, contribuind cu sârguinţă la campania de imagine a partidului de guvernământ.

Românii sunt siliţi astăzi de conducătorii lor să stea cu spatele atât la propria tradiţie cât şi la modernitate. Nimeni nu poate sta, în acelaşi timp, cu spatele și către înapoi și către înainte decât în poziţia ghemuită. Prezentul nostru este un prezent ghemuit. Între poziţia ghemuită şi căderea în genunchi distanţa e minimă. Din păcate, mulţi români, cu sufletul pustiit şi cu buzunarele goale, au parcurs deja acest drum.

Asta nu înseamnă că ne vom întoarce la comunism. Beneficiarilor tranziţiei nu le-ar folosi la nimic căci, măcar de ochii lumii, ar trebui să renunţe la o parte din avantajele pe care le-au dobândit. Nici contextul internaţional nu e favorabil unei asemenea tendinţe. Asta însă nu e, totuşi, o veste bună. În România există riscul instalării unui model periculos de pseudo-democraţie, care nu e decât aparent preferabil comunismului.

Problema centrală rămâne, însă, sărăcia. Toate celelalte – de la precaritatea democraţiei şi până la gradul scăzut de cultură civică, de la energiile reduse de transformare a sistemului şi până la anacronismul structurilor economice, demografice şi sociale – se datorează sărăciei.

Comunismul, pentru a domina, şi-a propus ca obiectiv sărăcirea oamenilor. Fabricile şi băncile au fost naţionalizate, bursele şi-au încetat activitatea, magazinele particulare au fost închise, proprietăţile agricole au fost cooperativizate.

Averea este o formă de protecţie a persoanei. Cel care dispune de o anumită bunăstare nu poate fi ţinut la cheremul statului, nu va fi nevoit să facă orice compromis numai ca să nu-i moară copiii de foame. Pentru a fi dominaţi, oamenii trebuie să fie săraci şi, pe cât posibil, izolaţi. Nici un alt regim din istorie nu a fost atât de lipsit de respect faţă de proprii cetăţeni, încât să acţioneze atât de tenace pentru a-i aduce la sapă de lemn.

Condiţia ca elitele comuniste să poată continua să conducă netulburate această ţară este aceea ca românii să continue să rămână săraci şi dependenţi de stat. Astfel, ei vor fi sensibili la mesajele populiste, căci singura lor şansă de mai bine va fi mărinimia statului. Nu vor avea destui bani ca să călătorească, pentru a vedea cum se trăieşte în ţările dezvoltate.

Vor fi în continuare bântuiţi de frustrări. Îi vor privi pe străini ca pe aceia care cumpărau pe vremea comunismului din magazinele pe valută, interzise românilor, şi care acum doresc să cumpere fabricile pe nimic. Vor socoti Guvernul şi partidul guvernamental drept singurele expresii serioase ale puterii, Parlamentul şi celelalte partide fiind instituţii pline de zavergii care le toacă banii fără rost. Îi vor urâ pe cei care au şi îi vor simpatiza pe cei care îi asmut pe săraci împotriva bogaţilor, socotind că vina pentru sărăcia lor o poartă nu cei care îi conduc prost, ci cei care trăiesc bine. Iar propaganda va face în aşa fel încât, între cei care conduc şi cei care profită, să nu se facă legătură, inventându-se tot felul de Moţoci de circumstanţă.

Jurnalele de ştiri vor fi în permanenţă înţesate de ştiri catastrofice, astfel încât propria existenţă, în care nimeni n-a fost încă ucis, violat sau jefuit, să pară, prin comparaţie, suportabilă prin liniştea ei. De altfel, liniştea e singurul rod al sărăciei. E tot ce mai poate oferi un trai sărac. Şi poate că nu întâmplător campania electorală a stângii socialiste e atât de preocupată de aceste sintagme: “să fie linişte în ţară”, “un om pentru liniştea noastră” ş.a.m.d. Şi evident că de vină pentru sărăcia de azi sunt ţărăniştii şi toţi cei care au condus ţara după alegerile din noiembrie 1996 – de parcă în 1996 românii ar fi fost un popor de oameni bogaţi! De parcă drumul nostru, din 1946 până în 1996, nu ar fi fost altceva decât un marş triumfător al sărăciei.

Având ca fundal această sărăcie osificată precum coralii de pe stâncă, un grup relativ restrâns de persoane îşi păstrează privilegiile, convertindu-le din influenţă în bani. Pe vremea comunismului ceea ce conta cel mai mult era influenţa. Societatea clădise un adevărat sistem paralel, construit exclusiv pe relaţii de influenţă, deosebit de consistent dar, din care cea mai mare parte a populaţiei era exclusă. Acum, în condiţiile unei relative liberalizări şi deschideri internaţionale, nu mai e suficient să fii de la partid sau să fii rudă cu măcelarul din colţ. Trebuie să ai bani. Cei care înainte aveau relaţii, acum au firme. Efectul asupra societăţii e acelaşi: etatism, clientelism, monopolism, risipă de resurse. Economia românească nu mai seamănă cu cea a anilor ’80. Ea nu este o economie de comandă în sensul în care ne-a obişnuit dictatura comunistă. Nu este, evident, nici o economie capitalistă, cu atributele pieţii libere. Economia românească are un caracter mixt, în care coexistă economia monopolistă, etatistă, cu înfiripări de piaţă liberă.

Nu trebuie să ne bucurăm. Acesta nu reprezintă un pas înainte. Economia mixtă nu arată că mergem pe drumul cel bun, parcurgând, în mod necesar, o etapă intermediară, ci că mergem, pur şi simplu, pe un drum greşit. Economia mixtă nu înseamnă trecerea de la comunism la capitalism. Este un hibrid care are drept obiectiv menţinerea structurilor de influenţă din perioada comunistă şi aservirea, denaturarea şi pervertirea liberei iniţiative. Spiritul antreprenorial “cu voie de la primărie” este nu un pas către capitalism, ci o agresiune împotriva capitalismului.

Această carte nu este o lamentaţie. Situaţia este prea gravă ca să ne putem permite riscul să fim pesimişti. În istorie întotdeauna e prea târziu, căci vieţile risipite, resursele irosite, ocaziile pierdute nu le poate lua nimeni înapoi. În acelaşi timp, în istorie niciodată nu e prea târziu, căci oricând se poate începe ceva nou.

România nu se află în al doisprezecelea ceas. România nu e pierdută. Ţara noastră a trecut prin momente chiar mai grele decât acum: s-a aflat în război, a fost ocupată de armate străine, a fost istovită de foamete sau pustiită de molime. A găsit de fiecare dată, însă, forţa de a rezista. În 1916 România liberă nu mai era decât un petec de pământ, bântuită de tifos şi cu armatele duşmane ameninţând-o. Din suferinţa aceea s-a născut România Mare. Şi România este în stare să renască.

Un popor nu pierde decât atunci când se resemnează cu soarta sa. Fiecare om, fiecare popor nu are decât acea putere pe care ştie să şi-o ia singur. Am întâlnit ţărani care mi-au spus că românilor le e sortit să se nască şi să moară săraci. Trebuie să luptăm împotriva acestei mentalităţi. Dintre toate resursele omeneşti, speranţa este ultima care moare. Atunci chiar numai e nimic de făcut.

Lupta împotriva sărăciei, în pragul mileniului trei, nu e o luptă împotriva naturii, ca în comuna primitivă. Nici nu e o luptă împotriva altor popoare sau împotriva altor oameni. Nu devenim mai bogaţi smulgându-ne unii altora, români de la români, pâinea de pe masă. E o luptă cu noi înşine. Cea mai grea dintre toate, pentru că obstacolele sunt în noi înşine, în propriile temeri, prejudecăţi şi frustrări. Atunci când doreşte schimbarea la faţă a lumii, omul e dator să înceapă cu sine însuşi.

Eu nu cred în teoriile pesimiste care vorbesc despre sărăcie şi umilinţă ca despre un destin implacabil al românilor. Există diverşi intelectuali (care altminteri duc o viaţă foarte tihnită, împovărată de burse de studii şi de simpozioane galante) care filosofează pe tema firii românilor, pe care îi blagoslovesc cu tot felul de cusururi prin care caută să explice de ce România se află în situaţia aceasta grea. După opinia mea, această interpretare, dincolo de caracterul ei ofensator, este fundamental greşită. Spun ofensator pentru că aceste “mămăligării” la adresa românilor uită că poporul nostru a dat cei mai îndărătnici luptători cu arma în mână împotriva comunismului şi că a născut sute de tineri care au stat în decembrie 1989 în faţa gloanţelor. Cred că noi nu suntem nici mai grozavi, dar nici mai prejos decât alţii: suntem, pur şi simplu, noi înşine.

Lamentarea nu foloseşte la nimic altceva decât la adâncirea stării de resemnare. Convingerea de la care pornesc în această lucrare – şi pe care se întemeiază viziunea Dreptei româneşti – este aceea că atitudinile, mentalităţile şi prejudecăţile nu sunt rodul unei matrici genetice precare, ci al unui sistem nociv, care a muşcat din meningele sufletului românesc.

Cauzele corupţiei, frustrărilor, sensibilităţii la populism, paternalismului şi resemnării sunt de natură sistemică şi ele pot fi depăşite doar o dată cu înlocuirea sistemului egalitarist, socialist şi antidemocratic printr-un altul, democratic şi capitalist, care recunoaşte drepturile persoanei şi valoarea umană.

Sunt români care nu doresc schimbarea. Ei sunt puţini la număr, dar puternici. Lor le aparţin structurile statului, accesul la principalele resurse financiare şi gestionarea unui volum important de informaţii. Şansa lor de a rămâne la putere constă în menţinerea unei structuri centralizate, concentrate în mâini puţine, exercitarea forţei de monopol asupra economiei şi menţinerea în stare de sărăcie a majorităţii populaţiei. Ca şi în timpul comunismului, conflictul fundamental al societăţii nu este de natură socială. În România, pe fundalul unei evoluţii egalitariste, clasele sociale sunt destul de nediferenţiate.

Nu asistăm, de aceea, la o confruntare tipică între clase sociale. Conflictul fundamental este între masa largă a populaţiei şi structurile birocratice ale unui stat agresiv şi lipsit de eficienţă. Din acest punct de vedere, lucrurile au evoluat prea puţin faţă de perioada comunistă.

Deşi cei mai mulţi români doresc ca lucrurile să se schimbe, unii nu au curaj să-şi asume în mod deschis schimbarea. Alţii nu au destulă iniţiativă şi ar dori ca, mai degrabă, ceilalţi să o facă pentru ei. Mulţi nu ştiu exact ce trebuie făcut. Alţii au pus umărul în 1996 şi sunt prea obosiţi şi decepţionaţi pentru a o lua de la început. Unii cred, în mod eronat, că lucrurile se vor rezolva de la sine. Circulă şi iluzia că procesul de integrare europeană ar putea suplini efortul unui proces intern de transformare şi dezvoltare. Sentimentul că o soluţie colectivă nu e posibilă şi tot ce se poate face este o soluţie individuală, chiar şi cu preţul emigrării, se repetă de-a dreptul obsesiv printre tineri.

Câtă vreme despre schimbare se va vorbi la modul abstract, toate aceste atitudini vor persista. Pentru ca energiile să se coaguleze, este necesar să dăm schimbării o formă concretă.

Actualul sistem, prea puţin schimbat în esenţa sa faţă de cel dinainte de 1989, nu este funcţional. El generează sărăcie, risipeşte resurse, funcţionează în stare de deficit, adânceşte decalajele faţă de celelalte ţări europene şi nu se poate susţine pe termen lung. Schimbarea trebuie să fie, aşadar, radicală. Actualul sistem trebuie înlocuit de un altul. Pentru aceasta e nevoie de câteva clarificări, fără de care toate câte le spunem pot fi socotite doar vorbe goale.

Întâi de toate, să vedem care este sensul schimbării. Esenţa tranziţiei o constituie trecerea de la dictatură la democraţie şi de la socialism la capitalism. Acesta este sensul larg al tranziţiei, având ca punct de plecare anul 1989. În clipa de faţă, aşa cum am arătat deja, România nu se află într-o etapă intermediară, ci se află pe un drum greşit. O pseudo-democraţie, pe fondul unei economii mixte în care sectorul capitalist se află izolat într-un mediu etatist, monopolist şi clientelar, este o formă ce perverteşte sensurile tranziţiei, cu scopul precis de a susţine o anume clasă politică conducătoare, prea puţin diferită faţă de cea a anilor ‘80. Singura diferenţă este aceea că structurile de influenţă din perioada comunistă, condiţionate de ierarhia politică, s-au convertit în structuri economico-financiare, în aceeaşi strânsă legătură cu politicul. Caracterul închis şi oligarhic al elitelor se menţine.

Cel de-al doilea lucru important este modul în care se realizează schimbarea. Trecerea de la un sistem la altul este o acţiune complexă. Ea necesită nu doar voinţă politică, ci şi un management eficient al schimbării. Aceasta presupune o viziune corelată pe trei grupe de factori: economici, sociali şi culturali. Presupune un efort excepţional de construcţie instituţională. Ignorarea uneia dintre direcţiile schimbării face ca eforturile în celelalte domenii să fie sortite eşecului. Viziunea trebuie să fie fermă,unitară şi corelată.

Pentru ca procesul schimbării să fie coerent, el trebuie să fie conform cu o anumită viziune despre lume, cu un anumit model de dezvoltare a societăţii româneşti. Aceasta obligă la o asumare de natură ideologică. Ea reuneşte elemente de filosofie socială, de economie politică, de filosofie a culturii, de istorie, de etnologie, de morală, de ştiinţa dreptului ş.a.m.d. Trebuie să ştim către ce fel de societate vrem să tindem pentru a şti, pe de o parte, încotro îndreptăm energiile naţionale, iar, pe de alta, dacă şi în ce măsură ne apropiem sau ne îndepărtăm de modelul propus.

Scopul principal al acestei cărţi este de a prezenta un model de dezvoltare. Orice model al unei comunităţi umane cuprinde cel puţin trei elemente: construcția instituțională, mecanismele de funcționare a instituţiilor respective şi principalele valori pe care le consacră acea societate. Este important ca între toate acestea să existe o viziune unitară. Aceasta o poate da coerenţa ideologică.

Eu sunt convins că dezbaterea ideologică este mai necesară ca oricând. Există păreri care consideră că vremea ideologiilor a trecut. Aceste păreri nu ţin seama de realităţile României de astăzi. Românii nu au optat încă decisiv între totalitarism şi democraţie, între socialism şi capitalism.

Această opţiune este una de natură ideologică. Din motive pe care le explic pe larg în primele capitole ale acestei lucrări eu consider că timpul doctrinelor nu a venit încă. Doctrinele consacrate – social-democraţia, liberalismul, creştin-democraţia şi conservatorismul – sunt expresii ale democraţiei capitaliste, în diferite faze de dezvoltare a acesteia. Or, este prematur – şi, precum s-a văzut, ineficient – să alegem soluţii doctrinaire într-o societate în care capitalismul real este incipient şi captiv.

Opţiunea ideologică fundamentală este de a alege între stânga şi dreapta. Nu este, însă, vorba, din păcate, de confruntarea dintre stânga democratică şi dreapta democratică. La graniţa dintre două sisteme politice, confruntarea se dă între stânga socialistă, nedemocratică, etatistă şi populistă, pe de o parte, şi între dreapta democratică, capitalistă şi populară, pe de alta. Tipologia stângii nedemocratice, cu atributele enumerate mai sus, este ideologia dominantă în societatea românească de azi. Ea este anacronică şi acţionează împotriva sensului tranziţiei. Ideologia stângii nu a avut un adversar politic real în primii ani de după 1989. Primul document programatic al Dreptei post-revoluţionare a fost Manifestul Dreptei din România, lansat la 6 iunie 1998 de nucleul fondator, un an mai târziu, al Uniunii Forţelor de Dreapta. Acestui document i-a fost adăugat, recent, Mesajul popular, care conturează viziunea pragmatică a Dreptei.

Obiectivul fundamental al oricărei acţiuni politice trebuie să fie înlăturarea stării de sărăcie a românilor. În această privinţă, stânga socialista s-a dovedit cu totul neputincioasă. Mai mult decât atât, în ultimii doisprezece ani, prin politicile de stânga pe care toate guvernele le-au practicat, fără excepţie, starea de sărăcie s-a agravat.

Viziunea Dreptei democratice şi capitaliste, a acţiunii sale populare are în vedere dezvoltarea capitalistă şi coeziunea socială. Pornind de la convingerea că tranziţia este, în profunzimea sa, un proces cultural, această viziune acordă o atenţie specială chestiunilor de natură morală, emancipării mentalităţilor şi asumării identităţii naţionale. Dreapta presupune o îmbinare a tradiţiei creştine şi naţionale cu modelul european de dezvoltare şi modernizare instituţională. Ea consacră principiul autorităţii, ca expresie a ordinii de drept şi a eficienţei. Aşa cum se dovedeşte în paginile care urmează, Dreapta, ca sinteză doctrinară, are un caracter novator şi, îndrăznesc să spun, profetic.

Caracterul popular al Dreptei rezidă, pe de o parte, în faptul că soluţiile sale se adresează categoriilor largi ale populaţiei, iar, pe de altă parte, în acela că transformă cetăţeanul obişnuit din obiect pasiv în subiect activ al schimbărilor. Românii devin beneficiari, dar şi participanţi ai schimbării. Spre deosebire de stânga populistă, care are nevoie, pentru a dăinui, de o populaţie sărăcită, uşor manevrabilă şi cu nostalgii paternaliste, dreapta se susţine prin participarea responsabilă a unor cetăţeni informaţi, cu discernământ, conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor şi având demnitatea pe care ţi-o dă confortul propriei bunăstări şi conştiinţa propriei libertăţi.

Un loc important în viziunea descrisă în această lucrare îl ocupă spiritul naţional al Dreptei. Ne ferim de cuvinte mari, de vorbe goale şi de demagogie. Invocarea dragostei de neam şi simţirea ei cu sinceritate este un suport esenţial al acţiunii populare. Abia în momente de cumpănă România are nevoie mai mult decât oricând să fie iubită. Asta nu înseamnă nici fraze patriotarde, nici bătăi cu pumnul în piept. Iubirea de ţară se simte înlăuntrul pieptului, nu în afara lui. Iubirea de România nu înseamnă îngăduinţă faţă de starea în care ne aflăm. Noi evaluăm realităţile româneşti fără menajamente. Mesajul nostru este responsabil şi sever. Lucrurile trebuie spuse aşa cum sunt, chiar dacă pe cei obişnuiţi cu vanitatea, lipsa de simţ critic şi lăudăroşenia naţional-comunistă, asta ar putea să-i deranjeze. Patriotismul înseamnă spirit critic.

A treia chestiune este cea legată de resursele schimbării. Să fim bine înţeleşi de la început: noi avem în vedere o schimbare radicală, dar nu prin agresarea, ci prin consolidarea statului de drept. Un capitol al acestei lucrări limpezeşte această chestiune. Întreaga noastră viziune este construită pe asumarea valorilor democratice şi este îndreptată către construirea unui model al democraţiei consolidate. Noi propunem o schimbare pe baze democratice, sprijinită de un electorat conştientizat de necesitatea susţinerii acestor transformări. Există voci care spun că aşa ceva nu este posibil, că românii nu agreează ideologia dreptei şi că ei nu vor opta pentru o soluţie în consecinţă. Mie mi se pare că asta este o insultă la adresa românilor. Socialismul, din Angola şi Mozambic, până în Cuba, Afganistan ori Uniunea Sovietică, n-a adus altceva decât umilinţă şi sărăcie. A spune că românii optează la nesfârşit pentru socialism înseamnă să-i acuzi de lipsa uneia dintre însuşirile fundamentale ale naturii umane, şi anume comportamentul nativ-optimal. Chestiunea nu este aceea că românii nu ar opta către modelul dreptei, ci aceea de a construi o forţă politică capabilă să facă acest model convingător nu numai în conţinutul său, dar şi în şansele sale de a fi aplicat.

Trebuie să recunoaştem, din păcate, că resursele politice ale schimbării au fost destul de firave până acum. În integralitatea sa, modelul pe care vi-l prezentăm nu a fost însuşit de partidele care s-au perindat la guvernare din 1990 şi până în prezent. Precaritatea viziunii ideologice şi impostura doctrinară constituie cauze ale eşecului clasei politice româneşti.

Aşa cum se prezintă astăzi partidele parlamentare, nici unul dintre ele nu are capacitatea de a susţine cu succes platforma populară a Dreptei.

Această lucrare propune un model ideologic în speranţa că, îmbogăţit şi prin contribuţiile altora, el poate deveni platforma unei ample acţiuni politice, aşezate pe o bază populară, care să îndrepte tranziţia către sensul ei autentic şi să readucă România pe calea destinului său istoric.

Cei care păstrează puterea de peste cinci decenii încoace nu simt nevoia să creeze modele ideologice. De altfel, nimeni nu le cere aşa ceva. Ei sunt şi gata. Vor să păstreze ceea ce au şi orice model vizionar le periclitează poziţiile. Noi, însă, pentru a desprinde pe români din pânzele de păianjen ale teamei, ale uitării şi ale pasivităţii, trebuie să explicăm ce dorim. Noi suntem aceia care trebuie să înfruntăm neîncrederea sau ezitările românilor. Suntem într-o poziţie ingrată, căci nu am moştenit nici un fel de putere. Noi nu vom avea decât puterea pe care, prin forţa ideilor şi a acţiunii noastre, vom şti să ne-o luăm singuri, pentru a o reîntoarce, în mod eficient, către alegătorii care ne-au ajutat s-o căpătăm.

Nu vreau să mă lansez în declaraţii escatologice. Vom continua să trăim, noi şi copiii noştri. Problema este cum vom trăi. Şi ce fel de viaţă va fi aceea. Spuneam mai devreme că cel mai rău lucru nu este sărăcia însăşi ci obişnuinţa de a trăi în sărăcie. Când sărăcia devine o stare de normalitate şi este acceptată ca destin. Şi, mai ales, când sărăcia celor mulţi este ovăzul proaspăt şi dulce cu care se hrăneşte o categorie restrânsă de privilegiaţi care şi-au făcut din instituţiile statului o pavăză împotriva propriului popor.

Capitalismul nu produce în mod esenţial inegalitate socială. El este o formă de democraţie economică. Tendinţa capitalismului nu este aceea de a polariza societatea către margini, între bogaţi şi săraci, ci aceea de a lărgi categoria celor cu venituri medii, o categorie stabilă din punct de vedere social, cu un grad scăzut de dependenţă faţă de stat, purtătoare a tradiţiilor şi a valorilor morale şi cu o forţă investiţională considerabilă, dacă există mecanismele potrivite de colectare. Dimpotrivă, consecinţa formei mixte, perverse, lipsite de mecanisme concurenţiale a economiei româneşti, este tocmai aceea de adâncire a inechităţilor sociale. Cei defavorizaţi sunt atât de mulţi încât ei iau asta drept regulă, drept stare de normalitate. Atât cei săraci cât şi aceşti îmbogăţiţi după revoluţie au nevoie de protecţia statului: unii ca să-şi ducă zilele, ceilalţi ca să păstreze ceea ce au acumulat. Această simbioză în care, în partidele stângii socialiste, îşi dau mâna săracii şi cei care s-au îmbogăţit pe spinarea lor şi în care cei săraci caută salvarea exact de la cei care i-au adus în situaţia aceasta, este una din stările cele mai tragice ale societăţii româneşti de azi. Egalitarismul şi populismul sunt cele mai ipocrite forme de a crea nedreptate socială şi de a anihila, în acelaşi timp, posibilităţile de a lupta împotriva ei.

Cei care credem în valorile cuprinse în această carte nu ne împăcăm cu ideea că România trebuie să rămână o ţară săracă, la cheremul unei birocraţii oligarhice. Noi nu credem că ţara noastră este sortită să rămână la coada Europei şi că principala formă de intrare în Europa trebuie să rămână migraţia ilegală a românilor care nu mai găsesc de lucru în propria ţară.

Aparţinem unei generaţii noi, postbelice, îndeajuns de marcată de comunism ca să nu-i poată uita gustul amar şi ruginit, dar nu îndeajuns de marcată pentru a nu lupta împotriva non-valorilor sale. O generaţie ajunsă la maturitate care nu este dispusă să-şi piardă sensul istoric slujind, învinsă, la carul triumfal al egalitarismului ipocrit, pe care se caţără, îmbulzindu-se, mediocrităţi cu veleităţi aristocratice dar cu un comportament de vechili.

Cele mai multe din ideile cuprinse în această carte nu sunt noi. De altfel, principala valoare a acestor idei constă în faptul că ele au fost verificate deja în istorie, generând construcţii instituţionale performante.

Unele din ele au fost spuse încă din antichitate, cele mai multe s-au constituit în sisteme de gândire, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, o dată cu apariţia concepţiilor despre organizarea democratică a statului şi despre echilibrul puterilor în stat. Ele se regăsesc şi în gândirea politică şi filosofică românească. Politica ultimilor ani s-a făcut pe improvizaţii, fără să existe o corelare cu ideile şi concepţiile politice tradiţionale. Aceasta se datorează în mare parte faptului că ideologia dominantă a stângii nu are nici o legătură cu tradiţia politică românească. Comunismul şi derivatele sale constituie o ideologie străină de neamul românesc, impusă din exterior şi acţionând în permanenţă împotriva interesului naţional.

S-a spus despre comunismul deceniilor şapte şi opt că a fost naţionalist. Este o interpretare exagerată. Liderii comunişti de la Bucureşti doreau doar să-şi apere scaunele. Ei şi le apărau de Moscova, şi de aceea aveau o aparenţă naţionalistă. Dar ei şi le apărau şi de propriul popor. Naţionalist este cel care îşi iubeşte, în primul rând neamul, luptând pentru bunăstarea şi demnitatea lui. Nu cel care îi aduce sărăcie şi umilinţă şi care, atunci când se simte ameninţat, promite în disperare o sută de lei în plus la pensie. Cam atâta valorează naţionalismul comunismului românesc.

Din păcate, prin comportamentul lor, nici partidele istorice nu au reuşit să se ridice la înălţimea tradiţiei pe care şi-au arogat-o. Ele nu au fost capabile să aducă în contemporaneitate marile idei care au stat la baza primei modernizări a României şi a construcţiei instituţionale a României reîntregite.

Modelul Dreptei româneşti se revendică de la concepţiile gândirii politice naţionale cărora, printr-o abordare critică, le acordă un rol deosebit în îmbinarea dintre tradiţie şi modernitate. Istoria românilor arată că multe dintre problemele cu care ne confruntăm în prezent nu sunt noi şi că soluţiile care au fost date în timp pot fi la fel de potrivite şi acum. Sau, altminteri, soluţii care au fost cândva greşite nu mai trebuie repetate acum.

Pe parcursul lucrării sunt citate o seamă de lucrări de referinţă ale gânditorilor români. Este, în acelaşi timp, un îndemn pentru cei care nu au făcut-o încă, să se familiarizeze cu gândirea politică românească tradiţională.

Lucrarea cuprinde, de asemenea, trimiteri la cărţi sau articole ale unor autori contemporani. Precum se poate observa, din consultarea bibliografiei, în România s-a scris şi s-a tradus mult în ultimii ani. Există numeroşi analişti români de valoare, dintre care unii sunt foarte tineri.

Cunoştinţele lor ar trebui folosite de oamenii politici dacă nu cumva ei înşişi ar trebui, pentru o vreme, să părăsească postura de spectator avizat pentru a se implica în mod direct în activitatea politică.

Spun aceasta deoarece, în acest moment, soluţia pentru România nu poate fi altfel decât politică. Lăudăm acţiunea unui întreprinzător privat care reuşeşte să dea de lucru salariaţilor săi. A unui artist care prin creaţia sa aduce o susţinere culturii autentice împotriva kitsch-ului. A unui comentator care ne ajută să înţelegem lumea. Din păcate, asta nu va folosi decât unor situaţii izolate. Sistemul va continua să fie neperformant. Ceea ce va presupune în continuare obstacole, birocraţie, acces preferenţial la resurse, incertitudine. Pentru fiecare izbândă efortul va fi mult mai mare şi costurile mai ridicate. Românii nu sunt mai neîndemânateci decât alţii. Mai mult decât atât, mediul economic şi social a fost atât de ostil încât inventivitatea şi puterea noastră de adaptare au crescut considerabil. Faptul că mulţi români reuşesc în altă parte nu înseamnă decât faptul că în părţile acelea de lume sistemul este performant şi astfel efortul individual este potenţat.

În clipa în care acţiunea politică va fi favorabilă iniţiativei private, asumării riscului şi respectului pentru valoarea umană, atunci politicul va intra în normalitate, va continua să funcţioneze, cu oscilaţiile şi rotaţiile sale inerente, iar eforturile noastre se vor putea concentra către alte domenii de activitate. Până atunci, însă, lupta politică rămâne prioritară.

Iar soluţia politică nu se poate întemeia acum decât pe opţiunea Dreptei democratice. Această carte este o pledoarie în sprijinul acestei afirmaţii. »

This entry was posted on vineri, iulie 8th, 2011 at 11:17 am and is filed under Economie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.