A avea un proiect naţional, cu priorităţi care să îmbine orizonturile de timp şi care sa aibă suport popular, este fundamental pentru o naţiune. A asuma viitorul este, însă, la fel de important cu a asuma trecutul. Dacă memoria nu este parte a prezentului şi chiar a viitorului, viitorul riscă să devină o formă de trecut.
Marea problemă a poporului român nu este atât viitorul, cât, mai ales, trecutul. Rănile nelecuite ale trecutului tulbură şi împovărează viitorul. Tragem după noi aceste traume precum edecarii de pe Volga din tabloul lui Ilia Repin, şi, mai greu, tălpile ne sunt prinse în nisipuri mişcătoare.
Nu ştim încă să deosebim călăii de victimele istoriei recente. Faptul că abia acum, în mod mai ales simbolic, căci, după atâţia ani mai toţi subiecţii au dispărut fizic, a fost adoptată legea privind pensiile torţionarilor comunişti, este edificator. Urmaşii liderilor sindicali torturaţi şi ucişi în perioada ceauşistă îşi caută şi acum dreptatea. Nu ştim dacă şi ce fel de revoluţie a fost în 1989 şi de ce, chiar şi în condiţiile în care se înstăpânise Frontul Salvării Naţionale, au trebuit să moară sute de tineri. Nu e clar ce s-a întâmplat în timpul mineriadelor şi care a fost numărul exact al morţilor. Multe alte momente istorice ale ultimelor decenii plutesc încă în ceaţă şi nasc permanente dispute. Iar vrajbele anilor ʿ90 dintre intelectuali şi muncitori, dintre chiriaşi şi proprietari, dintre români şi unguri, dintre ortodocşi şi greco-catolici nu s-au potolit cu totul nici până azi. Ca să nu mai vorbim că lor li s-au adăugat, între timp, multe altele.
Temele nerezolvate sunt numeroase şi în domeniul economic. Vreau să fiu clar, nu e vorba aici de tradiţionala invocare a grelei moşteniri. Nu trebuie să începem prin a ne învinovăţi unii pe alţii, adăugând o vrajbă în plus celorlalte. E o stare de fapt ce nu se rezolvă împărţind pe români şi pe oamenii politici români în vinovaţi şi inocenţi. E o temă de meditaţie pentru întregul popor român. Am dorit din tot sufletul libertatea, dar nu am ştiut cum să ne bucurăm de ea. A fi liber nu este doar un drept, este şi o responsabilitate.
Temele economice nerezolvate şi care afectează eficienţa actului de guvernare sunt numeroase. Insolvenţe, datorii imense, situaţii patrimoniale confuze, sectoare economice anacronice sau nerestructurate. Oltchim, Cuprumin, Remin Baia Mare, Aversa, Fortus Iasi, Poşta Română, Calea ferată, fie ea de mărfuri sau de pasageri, industria extractivă fără viitor sau purtătoare de relaţii contractuale încă neelucidate, termocentrale cu pierderi, centrale termice ineficiente, industria de apărare lipsită de contracte, flota aeriană împuţinată, flota maritimă ca şi inexistentă, starea dramatică a infrastructurii rutiere, poduri şubrezite, reţele de conducte subterane înfundate şi ruginite, zone contaminate, iazuri de decantare ce băltesc ameninţător, aeroporturi nemodernizate, porturi maritime şi dunărene fără resurse de investiţii. La asta se adaugă mari discrepanţe regionale, decalaje uriaşe de nivel de trai, de acces la educaţie şi sănătate între sat şi oraş.
Fireşte că nu aceasta este întreaga realitate a României. Există şi industrii noi, competitive. Exporturile au crescut la peste 45 de miliarde de euro, ceea ce arată că avem sectoare viabile. Tănâra generaţie oferă, deja, o categorie de manageri bine educaţi. Suntem parte a Uniunii Europene, ceea ce presupune un anumit standard instituţional. Corporaţii internaţionale dintre cele mai mari activează în economia românească.
Ceea ce ar trebui adăugat, pentru a face astfel ca trecutul să nu împovăreze viitorul iar viitorul să fie şi un leac pentru rănile trecutului, este o anumită stare de luciditate. Şi o asumare colectivă a responsabilităţii. Transferul de responsabilitate are rostul lui în disputele personale, dar nu are nicio relevanţă la scară naţională. Căci transferul de responsabilitate înseamnă, pur şi simpu, să amâni rezolvarea unor teme dificile. Singura formă în care, la scara unei naţiuni, se poate face transfer de responsabilitate, e mutarea poverilor de la o generaţie la alta. Ceea ce noi nu mai trebuie să mai facem.
Solidaritatea, ca şi morala ori patriotismul (într-un anumit fel solidaritatea e o expresie a moralei şi e insuflată de patriotism), pare, astăzi, o vorbă goală. A face apel la solidaritate e ca şi cum ai vrea să-ţi ascunzi lipsa de argumente şi de soluţii. Dar nu trebuie să fie aşa. Avem nevoie de un pact naţional pentru un proiect de viitor. Avem, însă, nevoie şi de un pact naţional cu privire la trecut. A încerca să imaginezi pe unul fără celălalt are la fel de multă valoare ca o bancnotă ruptă în două ale cărei jumătăţi nu se mai întâlnesc.
De ce ai ales initial, un id feminin? Pentru a ramane secretul nostru, poate raspunde @anca…