De fiecare dată când se întâmplă ceva asemănător cazului Mircea Diaconu, dezbaterea publică urmăreşte doar dimensiunea anecdotică,  informaţia, adică ceea ce este de aflat şi nu ceea ce este de învăţat. Astfel de cazuri vin şi trec, de fiecare dată ele se uită şi, tocmai pentru că uitarea înseamnă indiferenţă şi neînţelegere, astfel de cazuri se repetă.

Am trecut prin cel puţin două cazuri similare. Nimeni nu a încercat să afle cum a fost posibil, în 2006, ca un fost securist să vină din străinătate şi să strnească un adevărat carnagiu împotriva mea, atunci când am fost propus comisar european. Cine l-a chemat, cine l-a promovat, de ce nicio structură de informaţii ori juridică nu s-a sesizat în legătură cu această acţiune ce sugera nici mai mult nici mai puţin decât că România trimite la Bruxelles un spion acoperit, şi nu pe oricare, ci pe unul cu vechi state de serviciu încă din perioada comunistă? Important era ca eu să-mi retrag candidatura, după aceea cazul n-a mai interesat pe nimeni. Am rămas singur să mă lupt în justiţie împotriva acestei odioşenii. Abia după şase ani , deşi era clar de la bun începutcă  totul a fost doar o făcătură, sentinţa a fost definitivă. Inutil să vă spun că au mai trecut doi ani de atunci şi decizia judecătoarească nu a fost pusă încă în aplicare.

Cel de-al doilea caz s-a petrecut în toamna anului trecut. Nimeni nu a avut nici cea mai mică curiozitate să lectureze pledoaria mea în faţa Senatului ori să arunce o privire asupra documentelor pe care le-am prezentat la audierile din Comisia juridică din Senat. Nu au existat dezbateri cu privire la consecinţele cazului meu asupra modului de înţelegere şi funcţionare a puterilor statului. Nici cu privire la faptul că Ministerul Public este dator să respecte pe cetăţeni, chiar şi atunci când sunt cercetaţi,  ceea ce înseamnă că nu are dreptul să omită acte şi fapte atunci când îşi face cercetările, doar de dragul unei anumite concluzii.

Avem acum acest caz Mircea Diaconu. Toate ştirile sunt centrate pe ipoteza candidaturii lui Mircea Diaconu la Parlamentul European şi pe impactul acestei candidaturi asupra zestrei electorale a partidelor. Cu alte cuvinte, de la cine va lua voturi şi, în situaţia în care aceste voturi vor fi destule, în ce grup politic va activa. Chestiunea este, însă, mult mai profundă şi ar fi păcat să ratăm şi de data asta prilejul de a trage învăţăminte.

Mircea Diaconu este unul dintre cei mai populari actori români, prototipul cinematografic al omului bun, naiv sau voit naiv, dar aflat mai întotdeauna de partea binelui. Puţini ştiu că Mircea Diaconu este şi un prozator de talent, unul dintre romanele lui fiind de curând reeditat.  Actor de teatru şi de film, animator al vieţii culturale (să nu uităm “D-ale Bucureştilor”, carnavalul evocator al oraşului de odinioară), director de teatru şi voce distinctă a societăţii civile. Un om faţă de care nimeni dintre noi nu ar trebui să aibă nici cel mai mic resentiment ci, dimpotrivă, să aibă un zâmbet de simpatie atunci când, din întâmplare, îl întâlneşte pe stradă ori o cauţiune de încredere, atunci când îi ascultă opiniile.

Şi totuşi, acest om, odată intrat în politică, a devenit ţinta tuturor structurilor judiciare ale statului. Să nu vă închipuiţi că funcţia i s-a urcat la cap, s-a apucat, brusc, de trafic de influenţă ori că a intrat în grupuri infracţionale. Nu. Mircea Diaconu a făcut exact ce făcea şi mai înainte. Pentru ceea ce făcea, adică direcţiunea Teatrului “Notarra”, a cerut voie de la Senat, care a fost de acord că o poate păstra. Cu toate acestea a fost socotit incompatibil de Agenţia Naţională de Integritate şi a trebuit să se retragă din Guvern (era ministru al culturii) şi din Senat. În plus, pentru trei ani i s-au retras anumite drepturi civile. Dacă adăugăm la aceasta şi cercetarea penală care i s-a făcut pentru vreo câteva sute de euro pe an, plata pentru că familia sa juca în unele spectacole, avem imaginea halucinantă a ceea ce ţi se poate întâmpla azi dacă eşti un cetăţean onorabil care se hotărăşte să intre în politică în altă parte decât trebuie.

Partidul Naţional Liberal, în rândurile căruia Mircea Diaconu devenise unul dintre lideri, a decis să-l pună pe un loc eligibil, pe listele europarlamentare (cred că pe locul cinci). Apoi conducerea PNL a ezitat, dat fiind ameninţările ANI că va contesta candidatura, şi, în cele din urmă, Mircea Diaconu a ieşit din PNL şi s-a hotărât să-şi caute dreptatea pe cont propriu. Pentru liberali e o mare pierdere, sper ca, într-o bună zi, Mircea Diaconu să se reîntoarcă printre noi.

Textul de lege în baza căruia i se interzicea lui Diaconu candidatura s-a dovedit ambiguu. Unii ziceau că nu poate candida pe nicio funcţie eligibilă, alţii că poate candida pe orice altă funcţie decât aceea de membru al Parlamentului României. În cele din urmă, justiţia a decis că a doua variantă e cea corectă. Acum, însă, vine întrebarea. Dacă textul era ambiguu, de ce atunci ANI nu l-a interpretat în favoarea cetăţeanului român Mircea Diaconu? În spiriul său, legea alege întotdeauna varianta cea mai favorabilă pentru învinuiţii de orice fel. Ca să nu mai vorbim de faptul că Mircea Diaconu are circumstanţele atenuante ale biografiei sale de excepţie. Nu este un recidivist înrăit, are un comportament decent, poate fi un model de opinie şi de bună-cuviinţă pentru mulţi alţii. Şi atunci? Dacă se poate, dragă ANI, de ce să nu se poată? Cine câştigă din alungarea lui Diaconu dintre oamenii politici? Avem aşa de mulţi oameni politici  de acest fel?

Dacă Mircea Diaconu se resemna, el nu ar mai fi putut candida. Numai tenacitatea lui şi încrederea în propria cauză l-au îndemnat să o facă. A câştigat. În acest context are şanse reale să acceadă în Parlamentul European. Şi asta e tot? Cei care au încercat să-i blocheze calea şi, deşi puteau să nu o facă, s-au străduit din răsputeri să-i ia dreptul de a candida, nu păţesc nimic? Pe ei, dacă greşesc, funcţia îi apără? Nu trebuie să ne explice şi nouă de ce, când legea putea fi interpretată în favoarea lui Diaconu, acordându-i un drept, au preferat să aleagă varianta care îl deposeda de acel drept? Pe cine apără aceste organisme şi împotriva cui?

This entry was posted on joi, aprilie 10th, 2014 at 1:30 pm and is filed under Economie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.