Iata cate ceva din cele ce se intamplau in anul nasterii mele, 1958, si in ziua nasterii mele, 25 iulie, asa cum sunt ele scrise in Capitolul patru din “Cartea soaptelor”:

“Anul 1958 a început într-o zi de miercuri şi tot în acea zi a luat naştere Piaţa Comună Europeană. Şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu anii care nu sunt bisecţi şi care încep şi se termină în aceeaşi zi a săptămânii, anul 1958 s-a sfârşit tot într-o zi de miercuri, în chiar ziua în care Fulgencio Batista a părăsit Cuba, alungat de revoluţionarii lui Fidel Castro. Astfel încât, sfârşind prin a schimba un dictator cu un alt dictator, anul 1958 s-a retras învins, lăsând neputincios pe seama vremurilor viitoare să descâlcească binele de rău.

Pământul s-a rotit cu precizie în jurul soarelui, dar şi cu băgare de seamă, chiar în vârful picioarelor, aş zice, căci, ocrotind cele de deasupra şi domolindu-le pe cele de dedesubt, 1958 a fost un an fără catastrofe naturale. Când, totuşi, nu şi-a putut stăpâni câte o tresărire, a trimis-o să cutremure  locuri cât mai depărtate, precum Alaska, acolo unde a socotit că tresăririle sale, chiar şi cutremure de 8 grade pe scara Richter fiind, pot fi mai uşor de suportat. Dacă Pământul s-a dovedit cumpătat şi cu băgare de seamă, nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre locuitorii săi. Ei au fost cât se poate de neliniştiţi, ba chiar cât se poate de războinici. Războaiele care se duceau deja nu s-au încheiat în timpul acelui an 1958, în schimb alte războaie au început.

Aşadar. În Franţa a venit din nou la putere Charles de Gaulle, eroul din război, de data asta ca întâiul preşedinte al celei de-a V-a Republici, după ce, în prealabil, câştigând alegerile parlamentare, fusese prim-ministru. Dacă într-o ţară precum Franţa un om poate fi numai pe rând prim-ministru şi şef de stat, în Uniunea Sovietică nu e nevoie de astfel de precauţii. Nichita Hruşciov, prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, l-a destituit pe Nikolai Bulganin, devenind şi prim-ministru, ceea ce nu l-a îndemnat câtuşi de puţin să-şi completeze dantura pe partea stângă; râdea nestingherit şi ştirb cu toată gura între două ameninţări cu atacuri nucleare. Cu nimic mai prejos, dar mai atent la înfăţişare şi, mai ales, la copcile de la gulerul uniformei, Mao Tze Dun a declanşat Marele Salt Înainte, pulverizând aşezările Chinei în zeci de mii de comune, în care milioane de chinezi turnau oţelul cu găleata şi făceau carcase de tancuri cu şurubelniţa. Purtaţi în sclavie ca pe vremea construirii Marelui Zid Chinezesc, cu singura diferenţă în rău că între timp apăruseră ideologiile, munca irosită a poporului chinez n-a făcut decât să transforme marele salt înainte într-un uriaş salt înapoi, spre vremurile bântuite de foamete ale războiului civil. Orientul Mijlociu a continuat să se înfierbânte. Egiptul, Siria şi, ceva mai târziu, Yemenul au format Republica Arabă Unită, alegându-l preşedinte pe Gamal Abdel Nasser. Israelul se înarmează. Europa are însă de lucru la ea acasă. Războiul rece a intrat într-o nouă fază dramatică, disputa privind Berlinul de Vest riscând să arunce continentul în război. Şi ca să arate că nu glumesc, deşi în legătură cu asta popoarele, mai ales cele ale Europei răsăritene, erau deja lămurite şi jertfa s-a dovedit, ca orice jertfă, inutilă, sovieticii au hotărât, cu largul concurs al autorităţilor române, să-l spânzure pe Imre Nagy, conducătorul revoluţiei ungare din 1956.

Când nu aveau cu cine să se lupte în interior, popoarele începeau să se lupte între ele. China şi Taiwanul şi-au continuat războiul civil. Libanul şi-a pornit propriul război. Franţa, câştigătoare în Europa şi împărţind această glorie cu Germania lui Konrad Adenauer, pierde în Africa teritoriu după teritoriu: Sudanul, Ciadul, Congo Brazzaville, Gabonul şi Republica Centrafricană, în timp ce Algeria e tot mai separată, rămânând cu adevărat franceză doar în scrierile lui Albert Camus. Fidel Castro asediază Havana, Faisal devine prim-ministru al Arabiei Saudite, ca un ecou târziu al politicii britanice de pe vremea lui Lawrence al Arabiei, în timp ce un alt Faisal, tânărul rege al Irakului este ucis într-un atentat, iar Irakul şi Iordania, după modelul Republicii Arabe Unite, se alătură una alteia, dar se desfac chiar mai repede decât noul stat condus de Nasser.

Războiul rece de pe pământ înfierbântă cerul. URSS îşi continuă seria Sputnik, în timp ce SUA îşi lansează seria de sateliţi Explorer şi înfiinţează NASA. Sfâşiat în măruntaiele sale de bezmeticeala sateliţilor, cerul se răzbună pe cine nimereşte. Echipa de fotbal Manchester United îşi pierde două treimi din efectiv într-un tragic accident aerian. Avionul ce trasporta membrii echipei s-a prăbuşit deasupra Münchenului, venind de la Belgrad, după ce echipa se calificase în semifinala Cupei Europei, învingând echipa Steaua Roşie. Opt jucători, printre care şi căpitanul echipei, Roger Byrne, îşi găsesc atunci sfârşitul. Scapă cu viaţă antrenorul, legendarul Matt Busby, şi unul dintre idolii copilăriei mele, eroul de la 1966, atacantul Bobby Charlton.

Ca mai întotdeauna când simte că oamenii îşi uită credinţa, bunul Dumnezeu a decis să-l cheme la sânul Său pe papă. Pius al XII-lea, după un pontificat de aproape douăzeci de ani, în care a condus Vaticanul cu abilitate, spun unii, cu concesii de neadmis, spun alţii, aşa cum se întâmplă întotdeauna când eşti silit să-ţi treci turma, ca păstor, prin tot felul de războaie reci şi fierbinţi. El însuşi, având dubii cu privire la sensul propriei existenţe, a lăsat, înainte de moarte, enciclica Meminisse Iuvat, în care face apel la reîntoarcerea la valorile creştine pentru ca lumea să se poată, în fine, mântui. Valori pe care le enumeră urmaşul său Ioan al XXIII-lea, un an mai târziu, în prima sa enciclică, Ad Petri Cathedram: adevărul, unitatea şi pacea. Principii care, dacă privim la anii care au urmat, au rămas doar în frumoasele biblioteci ale Vaticanului şi în enumerările biografilor pontificali. Revoluţiile şi războaiele, presărate, în perioadele de pace, cu atentate, au continuat, subiect inepuizabil pentru enciclicele viitoare.

Dacă rănile războiului s-au închis în ritm de jazz, iar durerile au amorţit în ritm de blues, războaiele reci şi fierbinţi ale anului 1958, dintre Europa occidentală şi cea comunistă, trăgând de Berlinul de Vest precum de o zdreanţă disputată pe câmpul de luptă între jefuitorii de morţi, dintre o Chină mergând înapoi prin salturi înainte şi un Taiwan încă stingher, dintre Franţa şi rebelii nordului Africii, dintre CIA şi guvernul indonezian al generalului Sukarno, războaiele civile din Liban ori din Irak, ba chiar şi războiul sateliţilor, revoluţiile, prin care dictatorii obosiţi erau alungaţi, iar unii mai proaspeţi le luau locul, s-au petrecut în ritm de cha-cha sau, mai exact, cha-cha-cha. Trei paşi repezi, „cha”, „cha” şi iar „cha”, apoi un pas înapoi, de parcă lucrurile o luaseră prea grăbit înainte. Jumătatea cealaltă, care nu se istoveşte în războaie, care, dincolo de hărţile în mişcare, vede copiii Africii, cu burţile umflate şi braţele subţiate de foame şi simte frigul ploilor ce vor veni, slobozite din norii negri ridicaţi din măruntaiele pământului deasupra atolului Bikini sau a Insulelor Christmas – ce ironie pune alături aceste nume ale insulelor şi experienţele nucleare – jumătatea cealaltă, aşadar, în faţa acestui drum prea lung pentru a ajunge la capătul lui, încă visează.

Dmitri Şostakovici este, la Paris, solistul şi compozitorul celor două concerte pentru pian. De aceeaşi parte a zidului, Truman Capote şi Jack Kerouac scriu despre suferinţa trează şi despre rătăcire. De partea cealaltă, Boris Pasternak scrisese Doctor Jivago, un fel de Arhipelag Gulag al oamenilor încă liberi, în care, la toate durerile gulagului, se adaugă suferinţa din dragoste. Boris Pasternak este silit de autorităţile sovietice să refuze Premiul Nobel, dar el rămâne, la poalele zidului, marele câştigător al anului 1958. Iar pe metereze, negăsindu-şi locul nici de partea apuseană, nici de partea răsăriteană a zidului, Albert Camus, fumând fără încetare.

Vladimir Nabokov scrisese, cu trei ani în urmă, Lolita şi, cu totul straniu, un fel de tragică Lolita, pe numele ei Marilyn Van Debur, câştigă titlul de Miss America. Ea va destăinui, după mulţi ani, violurile la care fusese supusă toată copilăria de către tatăl ei şi va lupta pentru alinarea suferinţelor tăcute ale dramelor incestuoase.

Nemulţumiţi de regii pe care îi ofereau dinastiile, îi adăposteau palatele şi îi scorneau revoluţiile biruitoare şi, totuşi, atât de eşuate, oamenii şi-au creat propriii regi, ai îndeletnicirilor aflate mai la îndemână şi pe care îi găzduiau spaţii mai primitoare, cum ar fi stadioanele sau sălile de concert. Regii cei noi erau tineri şi domnia lor avea să fie fără sfârşit. Unul dintre ei, Elvis Priesley, deveni regele rock-ului. Dacă „cha-cha”, dansul de salon al anului 1958, venea din America Latină, născut din mambo şi născând, la rândul lui, salsa, rockul nu venise de nicăieri, fusese de secole în acelaşi loc, în cartierele mărginaşe din Memphis, locuite de negri, şi amestecând ritmul bluesurilor lui Robert Johnson sau John Lee Hooper cu gospelul cântat în biserici. În 1958, Elvis a fost luat în armată şi trimis în Germania, prilej pentru admiratoarele sale să-şi înteţească dorul şi pentru făuritorii de legende să-l aşeze mai trainic, aşa cum se întâmplă întotdeauna, tocmai pe temelia absenţei lui.

Celălalt rege, născut, iar nu făcut, al anului 1958 a fost Pelé, regele fotbalului. Brazilia deveni în acel an campioană mondială, cu o echipă din care făceau parte Gilmar, cei doi Santos, Garrincha, cel cu un picior mai scurt, Zagalo şi ceilalţi, cu nume ca zgomotul picăturilor de ploaie: Didi, Vava, Zito şi Pelé. Iată-l pe tânărul de optsprezece ani plângând de bucurie, după ce administrase Franţei lui Kopa şi Fontaine trei goluri în semifinale şi gazdei, Suedia, două goluri în finală, plângând, aşa cum regii încoronaţi cu lauri ştiu să o facă, iar regii încoronaţi cu nestemate nu vor şti niciodată.

1958 a fost anul stării de confuzie şi al stării de luciditate. Despre cea dintâi, anul 1958 s-a descris pe sine în Vertigo, al lui Alfred Hitchcock, cu James Stewart şi Kim Novak drept protagonişti. Starea de luciditate: descoperirea laserului. Confuzie şi precizie: ca o armă cu lunetă care ţinteşte rotindu-se încet deasupra mulţimii şi trage la întâmplare. Aceste invenţii amestecate ale anului 1958 au anunţat astfel genocidul celei de-a doua jumătăţi a secolului, anume UCIDEREA LA ÎNTÂMPLARE, îndreptată, cum se vede, împotriva acelui popor tăcut şi nedumerit al celor ucişi ori cel puţin ameninţaţi pe nepregătite. O combinaţie în care nu poate câştiga decât cel dintâi: unul pune scopul, celălalt sângele.

Iar cei care au pus laolaltă şi scop, şi sânge s-au retras încetul cu încetul, în deşerturi sau în munţi. În acel an, 1958, România rămăsese singura ţară unde rezistenţa anticomunistă continua încă. Ea avea să mai continue până în 1962, ultimul erou al rezistenţei fiind un ţăran, pe numele lui Ion Banda, ucis de trupele Securităţii în Munţii Banatului.

În 1958 a murit Petru Groza. I s-au organizat funeralii fastuoase. Ion Gheorghe Maurer i-a urmat ca preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Pe când, în ce priveşte trebile din afară, România semna tot felul de tratate, în trebile dinăuntru represiunea se înteţea, ca să vadă, aşadar, ruşii că guvernul stăpâneşte situaţia şi că Armata Roşie se poate retrage fără îngrijorare de pe teritoriul românesc. Iar represiunea, cum e cel mai la îndemână, s-a îndreptat mai ales împotriva intelectualităţii. Tinerii anchetaţi după revoluţia ungară au fost daţi afară din universităţi. Constantin Noica, Arşavir Acterian şi alţii au fost întemniţaţi. Şi tot astfel întemeietorii „Rugului aprins”. Părintele Daniel Tudor a murit, la scurt timp, în închisoare, iar poetul Vasile Voiculescu a supravieţuit doar câteva luni după eliberare. Au fost închişi, de asemenea, Arsene Papacioc, marele duhovnic de mai târziu, şi Dumitru Stăniloae. „Aţi vrut să daţi foc la comunism cu rugul aprins!” a strigat procurorul. Totuşi, focul a mai ars mocnit peste treizeci de ani.

Călăii cei vechi, ai trupului şi ai minţii, sunt îndepărtaţi: Iosif Chişinevschi sau Mihail Roller care, cu totul inexplicabil pentru acest gen de oameni, se sinucide. Adică nu este sinucis, ci se sinucide pe bune. Estimp, călăii cei noi înteţesc prigoana. Asupra ţăranilor înstăriţi, asupra comercianţilor. Începu un efort căznit de industrializare. Ca şi în China, cu cât economia se dezvolta mai abitir, sărăcia creştea odată cu ea. „Ce ne facem?” l-a întrebat Gheorghe Gheorghiu-Dej pe Nichita Hruşciov. Cu acelaşi rânjet ştirb pe partea stângă, care avea să însoţească bătaia pantofului în pupitru la Naţiunile Unite, Hruşciov i-a dat o povaţă înţeleaptă, în stil sovietic: „Vindeţi jidani!” Ceea ce a şi început să se facă. Preţurile erau stabilite pe cap de evreu. Abia mai târziu, Ceauşescu a adaptat preţurile la cerinţele pieţei, chiar dacă preţurile fixate astfel nu se potriveau sistemului de valori al dictaturii proletariatului: anume, de câteva ori mai mulţi dolari pentru un intelectual decât pentru un muncitor. Cum evreii aveau mulţi intelectuali, comerţul se derula straşnic.

Viaţa merge înainte. Curăţate, cu puştile Securităţii, de orice urmă de rezistenţă anticomunistă, pădurile din Haţeg sunt repopulate, după mai bine de două secole, cu zimbri. Prima pereche este adusă din Polonia şi în cinstea ei se tipăreşte chiar o emisiune filatelică. În România apare televiziunea. Şi câteva noi filme: Doi vecini al lui Geo Saizescu şi Alo, aţi greşit numărul, comedii cu actori tineri şi frumoşi: Iurie Darie, Ştefan Tapalagă, Rodica Tapalagă, Stela Popescu. Are loc, la trei ani după moartea maestrului, primul Festival „George Enescu”. Noua nomenclatură îi aplaudă pe Yehudi Menuhin şi pe David Oistrach în dublul concert pentru vioară de Bach, la pupitru cu George Georgescu, căruia cu acest prilej i se iertară sentimentele filogermane. Ca şi pe David Ohanesian în primul „Oedipe” românesc, sub bagheta lui Constantin Silvestri. Iolanda Balaş câştigă primul ei titlu de campioană europeană la săritura în înălţime, iar „Petrolul” Ploieşti, condus de Pahonţu, câştigă campionatul naţional de fotbal.

  În curtea noastră din Focşani, pe banca de sub cais, bătrânii se adună după-amiaza la cafea şi povestesc despre apusurile de pe malul Bosforului şi despre gustul strugurilor copilăriei. Tinerii depăşesc planul anual şi o vor face, cu siguranţă, şi cu cel cincinal, merg ţanţoş în stilul lui Sergiu Malagamba şi pleacă sâmbăta la iarbă verde cu IMS-urile întreprinderii. Pe strada noastră apare Carol Spiegel, ieşit din închisoare, dar peste numai trei luni e arestat la loc. Când va ieşi de-a binelea, în 1964, nu o va face decât dintr-o încăpăţânare, greu de desluşit, de a muri altundeva decât sub privirile indiferente ale temnicerilor săi.

Temelie, tâmplarul, şi Mitică, tăietorul de lemne nebun, fiecare cu felul său de a se îmbrăca şi de a se purta, trec strada spre Statuia Eroilor, în ziua de 10 mai. Sunt singurii care îi mai cinstesc pe eroi de ziua Dinastiei, căci difuzoarele agăţate de perete bâzâie cântece patriotice în tonalităţi ruseşti cu o zi înainte, pe 9 mai, ziua biruinţei Armatei Roşii împotriva Germaniei naziste, încolonându-ne astfel eroii în spatele tancurilor ruseşti şi ţintuindu-le pe frunţile livide steaua roşie.

Un an trist care, cuprins de remuşcări şi încercând astfel să îndulcească vremurile viitoare, naşte pe Madonna, pe Sharon Stone ori pe blonda păpuşă Barbie.

Cât despre mine, mama îşi aminteşte că, în clipa în care m-am născut, se auzea trecând, pe sub ferestre, un cortegiu funerar, însoţit de fanfara de alămuri. Era, aşadar, pe la ora prânzului. Asistentele s-au îmbulzit să privească de la geamuri, iar mama a strigat cu o voce ostenită şi speriată: „Cade copilul!” N-am căzut. În schimb, am făcut un pipi arcuit, debutând în modul cel mai firesc cu putinţă în raporturile mele cu lumea. Aşa a aflat mama, fără a mai fi nevoită să întrebe, că are băiat. Cine era cel care, în sunetul spart al alămurilor şi sub privirile mai degrabă curioase decât îndurerate, tocmai murise, ca să-mi facă loc pe această lume, n-aveam să aflu niciodată.

Şi tot în clipa naşterii mele, la Bucureşti avea loc recepţia oferită de Gheorghiu-Dej, cu ocazia plecării ultimului eşalon al trupelor sovietice din România. Astfel, întâlnindu-mă cu moartea şi cu istoria din chiar prima clipă, naşterea mea a fost aşezată într-o cumpănă. Odată cu ea, numărul celor vii l-a depăşit pe cel al celor ucişi din toate vremurile de până atunci. “

 

 

               

This entry was posted on duminică, iulie 25th, 2010 at 11:04 am and is filed under Economie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.