Pentru a cunoaste partea ei cea autentica, istoria trebuie repovestita.

Am fost invatati sa judecam istoria urmarindu-i, mai ales, biruintele. Le-am judecat dupa numarul de trofee capturate si al mortilor ramasi pe campul de batalie, al cetatilor supuse si al teritoriilor ocupate. In acest fel istoria pare o insiruire de uzurpari si de dobandiri, de razboaie de tot felul care merg, in spirala, catre marele Armageddon.

In ciuda acestor deprinderi de a cumpani vremurile dupa zanganitul armelor, trebuie, totusi, sa despicam catapeteasma Templului: adevarata istorie nu o fac armatele, ci ideile. Asa cum continuitatea trupului omenesc, altminteri reinnoit, ca Olandezul zburator, la fiecare sapte ani, este data de celulele nervoase, tot asa, continuitatea istoriei este data de teaca de mielina in care se aduna ideile.

Purtatorii de arme s-au asezat, cei mai adesea, de partea invingatorilor. Purtatorii de idei s-au asezat de partea invinsilor.

Aceasta ne indeamna sa spunem ca istoria nu este produsa atat de invingatori, ci, mai ales, de invinsi. Adevaratii invingatori nu trebuie cautati printre calaretii care se indeparteaza, chiuind in galopul cailor si rasucind sabiile catre cer, ci printre cei cazuti. Nu trebuie sa crezi in ceva anume ca sa invingi, forta poate fi ea insasi un argument.  Iti trebuie, insa, multa putere launtrica sa mori pentru ideile tale.

Iata, de pilda, batalia de la Avarayr. In 26 mai 451 (e.n.), pe campia de la Avarayr, undeva intre lacul Van, din Turcia de azi, si lacul Urmia, care se afla in Iran, in Armenia istorica, s-a dat o crancena batalie intre marea ostire persan si cea armeana, condusa de Vartan Mamigonian. Legenda spune ca in acea batalie ostenii armeni care luptau pentru apararea credintei crestine au murit pana la ultimul. Persii au plecat biruitori, cu gand sa se intoarca si sa-si desavarseasca izbanda, ceea ce ar fi insemnat, pentru poporul armean, impunerea zoroastrianismului. Persii nu s-au mai intors niciodata biruitori in Armenia. Statul armean a ramas crestin pana in zilele noastre, in timp ce Imperiul Sassanid a fost cucerit de arabi, iar persii si-au abandonat credinta.

Cine a invins pe campia de la Avarayr? Persii cei biruitori sau Vartan Mamigonian, cu ceata lui macelarita? Vartan Mamigonian a fost trecut in randul sfintilor calendarului armean iar Vartanantz este o mare sarbatoare ce se celebreaza in saptamana ce preceda postul Pastilor, omagiind pe toti cei ce nu au un corespondent onomastic in calendarul crestin. Este echivalentul Sarbatorii Mucenicilor de la noi, ce porneste, de altfel, tot de la o legenda a pamanturilor armenesti, cea a celor patruzeci de soldati armeni crestinati din Sebastia, care au ales tortura apelor inghetate din lacurile de la poalele Araratului decat sa renunte la religia lor. Cat despre biruitorul de atunci, imparatul Sassanid Yazdegerd al II-lea, el a ramas ferecat in cartile de istorie.

Ideile sunt mai redutabile decat armele cele mai sofisticate. Ele strabat mai departe decat orice racheta cu raza lunga de actiune. Vad noaptea mai bine decat orice luneta cu infrarosii, mai bine chiar decat ziua. Focalizeaza mai ascutit decat orice laser. Patrund prin ziduri oricat ar fi ele de groase. Odata instapanite, nu mai pot fi alungate, caci spre deosebire de cuceritorii care asupresc, ideile se coboara si incoltesc.

Chivotul pastrator al ideilor este cartea. Mai puternica decat memoria pietrei, decat memoria otelului s-a dovedit a fi memoria frunzei. Armatele s-au risipit, imperiile s-au destramat, zidurile s-au prabusit, dar cartile au ramas. Fie ca era vorba de tabite de lut, de pergamente, de manuscrise, de incunabule, de tipariturile de mai aproape de noi. Au existat in istorie multi oameni care au dusmanit cartile si au vrut sa le distruga. Au existat altii care au iubit cartile. Noi ne amintim astazi mai degraba de iubitorii si pastratorii cartilor decat de dusmanii lor.

Asa cum ziua taierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toti pruncii, nici ziua uciderii cartilor nu ar putea ucide toate cartile. In razboiul dintre stapani si carti, desi mor numai cartile, stapanirile nu pot castiga niciodata.  Pentru ca oamenii au scris deja mai mult decat au puterea sa uite.

Dintre dusmanii cartilor, desi se numarau printre biruitorii vremurilor acelea, nu exista nimeni care sa merite omagiat. Istoria universala a cartilor interzise este, de fapt, cel mai teribil rechizitoriu pentru Istoria universala a stapanirilor. De la Povestirile din Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer si Decameronul lui Boccacio, pana la Doctor Jivago de Boris Pasternak, Ferma animalelor de George Orwell, Coliba unchiului Tom de Harriett Beecher Stowe, Abatorul cinci de Kurt Wonegut. Lolita de Vadimir Nabokov, Doamna Bovary de Gustave Flaubert, Fahrenheit 451 de Roy Bradbury, Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain, faimosul Ulysse al lui James Joyce ori numeroase editii Mihai Eminescu si pana la Jurnalul Annei Franck, pentru a nu da decat cateva dintre titlurile interzise in decursul vremurilor, ne putem face o idee asupra razboiului  iluzoriu dus de stapaniri impotriva cartilor.

Invinsii acelori timpuri sunt, de fapt, biruitorii vremurilor lor. Ceea ce avem astazi pastrat din trecut vine, mai ales, prin intermediul cartilor de orice fel. Si probabil ca asa va fi si de aici incolo chiar daca, in timp, scriitorul cel mai cunoscut nu mai e Shakespeare ci…Google, iar locul cartilor care se desfac ca un pergament, se despaturesc ca un manuscris or se rasfoiesc ca o tiparitura, il vor lua cartile care se acceseaza si se vizualizeaza.

Asa cum cartile sunt mai puternice decat armatele, tot astfel putem spune ca istoria cea autentica nu au facut-o generalii, ci poetii, creatorii, adica.

Va veti intreba, probabil, de ce, evocand pe invinsii biruitori ai istoriei, ma pastrez pe taramul culturii. Intai, pentru ca in domeniul culturii lume anu are trei dimensiuni, precum trepiedul cartezian al spatiului inconjurator, ci cel putin cinci dimensiuni. Apoi, biruinta si infrangerea nu se definesc dupa cum ne-a deprins lumea in care traim. Cultura este singura indeletnicire umana care invinge fara sa lase in urma invinsi. Care cucereste fara sa umileasca.

Cultura nu sporeste numarul celor invinsi, ci devine o pavaza a acestora. Cand cultura incepe sa-i laude pe stapanitori si nu sa-i apere pe oprimati, isi pierde substanta, se transforma in propaganda. A  spus-o cat se poate de limpede Albert Camus, in Discursul de la Ceremonia de acordare a Premiului Nobel, in anul 1957: “Prin definitie, scriitorul nu se poate pune astazi in sluba celor care fac istoria; el este in slujba celor care sufera istoria.”

Afirmand ca adevarata istorie nu este cea a armatelor si a stapanirilor, ci a cartilor si ca istoria nu o fac, de fapt, generalii si ministrii, ci poetii, socotim ca fiecare societate se legitimeaza cu deosebire prin creatorii sai, prin cultura sa, prin felul in care si-a largit intelegerea lumii prin cunoastere dar a si aprofundat-o, prin regasirea sufletului omenesc. Maretia unei societati nu se masoare numai prin inaltimi sau intinderi, ci si prin profunzimi.

Antichitatea greaca a ramas temeiul civilizatiei universale. Hegel spunea ca de la grecii antici omenirea nu a mai descoperit nimic. Aceasta glorie nu s-a datorat cetatilor, ci templelor, nu armatelor, ci poeziei, tragediei si filosofiei. Scena simbolica ce descrie aceasta stare de gratie este dansul lui Eschil peste malurile insangerate ale bataliei de la Salamina. Alexandru Macedon a ramas in istorie nu atat datorita cuceririlor sale, cat datorita culturii elenistice pe care a raspandit-o. Altminteri ar fi ramas doar un fel de Attila, de Timur Lenk sau alt conducator de hoarde migratoare.

Dante Alighieri a fost un invins al vremii sale, condamnat la exil perpetuu. In situatia in care s-ar mai fi intors la Florenta fara sa plateasca o amenda uriasa, urma sa fie ars pe rug.  Consiliul municipal al Florentei a anulat abia in 2008 aceasta sentinta data in 1301. Dante Alighieri a scris Divina Comedie in exil. Oare cine isi mai aminteste astazi de guelfii negri care l-au alungat? Ne intrebam iarasi: cine a fost adevaratul invingator? Florenta nu si-a consacrat propria istorie prin guelfi sau prin ghibelini ci prin faptul ca toscana intrebuintata de Dante Alighieri a devenit limba literara a civilizatiei italiene.

Ar fi fost oare papa Iuliu al II-lea (1503- 1513) faimos fara sa fi insarcinat pe Michelangelo cu pictarea Capelei Sixtine? Ori daca nu ar fi fost luat de Machiavelli drept pilda pentru principele cel virtuos? Nu este pomenit Francisc I mai ales pentru ca datorita lui Gioconda se afla la Luvru? Cati si-ar mai aminti de Ludovic al II-lea, regele nebun al Bavariei, daca nu ar fi fost admiratia sa pentru Richard Wagner, admiratie ce era cat pe ce sa-I ruineze regatul? Tot astfel cum il evocam pe Napoleon Bonaparte nu atat pentru bataliile de la Austerlitz ori Wagram cat pentru Codul lui Napoleon.

Cultura da sens fiecarei epoci. Fiind pavaza celor invinsi, reuseste sa-i transforme in invingatori. Pentru a pune cultura in slujba celor care sufera istoria, in loc sa o traiasca, omul de cultura trebuie sa fie generos. Mi se pare ca exemplul cel mai tulburator de generozitate este al autorului unei  partituri devenite expresia celor mai inaltatoare sentimente ale umanitatii: Simfonia a noua cu cor, denumita Oda bucuriei. Ea a fost, din momentul primei auditii, din 1824, si pana astazi, ascultata de miliarde de oameni. Exista, insa, un om care, cu siguranta, n-a putut-o auzi niciodata: insusi compozitorul ei, Ludwig van Beethoven. Relatarile martorilor descriu scene emotionante. Beethoven a tinut cu tot dinadinsul sa ramana pe scena si, cu partitura in fata, a batut in permanenta ritmul , dand tot soiul de indicatii orchestrei.  Dirijorul facuse, insa, un semn discret instrumentistilor si corului sa nu tina seama de indicatiile compozitorului care, macinat de surzenie, nu mai auzea din sunetele orchestrei decat vibratiile, precum liliecii. Poate, de aceea, in Simfonia a noua timpanele au un rol atat de important. La final, sala a izbucnit in ovatii dar Beethoven continua netulburat sa dirijeze, batand masura, astfel incat o cantareata din cor  s-a apropiat, intorcandu-l catre multimea care ovationa.

M-am inchinat adesea, ca fiecare dintre dumneavoastra, in fata moastelor sfintilor martiri ai credintei crestine. Ele sunt o marturie a vremelnicei biruinte a armelor, a cruzimii si a intolerantei. Cei prigoniti si invinsi au devenit invingatori. Dar nu invingand alti oameni, ci invingand balaurul, precum Marele Mucenic Gheorghe, invingand ispitele, precum Sfantul Anton, parintele tuturor calugarilor, sau invingand destinul, prin puterea de a iubi mai mult decat puteau sa sufere.

Poezia este o expresie a sinceritatii. Poetul rupe din sine, precum Iov. Poezia e un fel de pregatire pentru moarte. De aceea, poezia lumii este, de fapt, o culegere de psalmi. In acest fel martiriul, atunci cand creatorii insisi nu se numara printre martiri, este un reper pentru actul de cultura.

Printre creatori exista numerosi martiri, iar faptul ca noi ii evocam astazi e un semn al biruintei lor. Iata, de pilda, poetul Andre Chenier, care a fost ghilotinat in ultimele zile ale Terorii. Sa lecturam cateva versuri scrise cu putin timp inainte de a muri, la numai 32 de ani, si care prefigureaza, in mod tulburator, cuvintele de peste ani ale lui Albert Camus:

“Cum?…Nu ramane nimeni sa scrie prin istorii/Masacrele atator inocenti?/Nici sa le-nalte slava sarmanei lor memorii…/(…) Dar nu… E totul vis inselator./Tu inima, te stinge din dorul de dreptate./Virtute, tu sa plangi de-o fi sa mor.”

Sau figura marelui poet bucovinean B.Fundoianu. Dupa ce a fost internat in lagarul de la Auschwitz, prietenii sai, printre care Emil Cioran si Stefan Lupascu, i-au obtinut eliberarea. Poetul a refuzat sa paraseasca lagarul fara sora sa , Lina. A fost gazat la Birkenau, la 2 octombrie 1944. Despre Lina nu se mai stie nimic.

Sa amintim si jertfa – cum altfel am putea-o numi? – a lui Moliere care, in ciuda sanatii subrede, a continuat sa joace, spunand : ‘”Din ce-ar trai cei cincizeci de lucratori ai teatrului, daca am opri spectacolele?” Ca o ironie a sortii, moartea l-a doborat tocmai la finalul spectacolului “Bolnavul inchipuit”, imbracat cu tichia si straiele personajului sau Argan. Biserica a refuzat sa-l inmormanteze; abia dupa patru zile, la interventia regelui Ludovic al XIV-lea, a fost inhumat, la adapostul intunericului.

Cei care au calauzit istoria autentica a lumii nu au fost, precum se vede, victime, in sesul pe care il dam noi in mod obisnuit acestui cuvant. Am deschis aceasta incursiune cu exemplul bataliei de la Avarayr. Intr-o lucrare ce poarta titlul “Istoria lui Vartan si razboiul armenilor”, istoricul armean Yeghise, figura proeminenta secolului al V-lea, considerat secolul de aur al culturii armene, spunea “Moartea neasteptata e moarte; moartea asumata e nemurire.”

Pentru modul in care si-a asumat destinul pilduitoare este conduita lui Mihai Eminescu. Desi biografia sa pare cea a unui invins, Eminescu, cu toata saracia si nelinistile lui, a fost, ca si alti ilustri invinsi ai istoriei, ceea ce el a ales sa fie. Regina Elisabeta l-a rasplatit cu ordinul Bene Merenti, ceea ce presupunea si o suma considerabila de bani. Eminescu a refuzat sa ridice premiul, refuzand si orice alta tentativa de a deveni poet al unei Curti pe care nu o agreea.

Voi incheia aceasta prima parte cu o contributie pretioasa ce vine din partea scriitorului scotian din perioada victoriana, Thomas Carlyle. In cartea sa “Despre eroi si eroism”, Carlyle evoca personalitati care au influentat destinul umanitatii. Intre acestea, el nu ezita sa introduca pe Dante Alighieri, pe Shakespeare ori pe Jean Jacques Rousseau. Concluzia primei parti a prelegerii noastre ii apartine lui Thomas Carlyle:

“In carti sta sufletului intregului trecut. Iar ceea ce devenim depinde de ceea ce citim. Tot ceea ce omenirea a facut, a gandit, a dobandit sau a trait se gaseste in magica pastrare din paginile cartilor.”

II

 

Cartea şoaptelor vorbeste, mai ales, despre invinsi. Dar ea începe cu o altă carte – căci, aşa cum oamenii se nasc din oameni, cărţile se nasc din cărţi şi cresc apoi singure – o carte scrisă acum o mie de ani şi care se numeşte Cartea plângerii, pe care a scris-o Grigore din Narek. Că o carte era îndreptar de închinare o dovedeşte şi faptul că ea, o carte a plângerii, era folosită împotriva bolilor, fiind aşezată, atunci când nu mai era nimic altceva de făcut, la căpătâiul bolnavilor, pentru a-i vindeca. Faptul că ea se numea Cartea plîngerii, iar aceasta se numeşte Cartea şoaptelor, nu înseamnă că drumul de la plîns la şoaptă a fost unul al vindecărilor. Înseamnă că, pe vremea aceea, oamenii nu pierduseră încă libertatea de a plânge şi, în acel elogiu adus de Grigore din Narek divinităţii, Dumnezeu era încă la îndemână.

 

Îţi trebuie multă forţă pentru a putea suferi cu adevărat. Iată unul dintre drepturile fundamentale ale omului care nu este trecut, din păcate, în nicio Constituţie şi căruia doar cultura i-a fost până acum un îndărătnic apărător: dreptul la suferinţă. A consacra acest drept nu înseamnă a-i face pe oameni să sufere, ci dimpotrivă, a accepta faptul că fiecare om, fiecare popor are simbolurile, reperele şi valorile sale, are durerile şi, în consecinţă, nevindecările sale. Acesta este şi sensul cuvintelor cu care bunicul meu a început, în locul meu, Cartea şoaptelor: “Noi nu deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”.

 Cartea şoaptelor este o carte despre armeni, dar şi o carte despre români. Este o carte despre secolul douăzeci, cu războaiele lui mondiale, cu masacrele şi gropile lui comune, cu lagarele de concentrare si apatrizii ratacitori, cu cautarile zadarnice de sine, cu ideologiile şi asupririle lui. Dar nu numai. Fiecare loc, fiecare timp, fiecare neam au o Carte a şoaptelor a lor. Ea se trăieşte, trebuie doar povestită.

Eugen Negrici spunea, intr-o postfata a “Cartii soaptelor”: “Romanul se transforma intr-o extraordinara fresca bantuita de sentimentul tragic al istoriei. Incat nu este exclus ca aceasta Carte a soaptelor, care isi incepe acum drumul spre glorie, sa fie asezata, intr-un viitor nu prea indepartat, printre textele identitare ale poporului armean.” Iar editia spaniola a romanului adauga, pe coperta a patra: “ Probabil ca intr-o buna zi nici o istorie a secolului XX nu va fi completa fara a include, in cuprinsul ei, pagini ale “Cartii soaptelor.”

Asa cum “Cartea soaptelor” porneste de la un petic de pamant din  curtea casei din Focsanii copilariei mele, pentru a se intinde, apoi, pe aproape un secol de istorie si pe mai multe continente, tot astfel, pornind de la “Cartea soaptelor”, sa ne gandim la cum ar arata o “Carte a soaptelor” a poporului roman.

Cu siguranta, opera identitara a poporului roman se poate compune, asezand laolalta, de pilda, opera poetica si jurnalistica a lui Mihai Eminescu, cea istorica a lui Nicolae Iorga, cea filosofica a lui Lucian Blaga, basmele populare ale lui Petre Ispirescu si versurile patriotice ale poetilor transilvaneni. Noi insa trebuie sa reactualizam acest efort identitar prin prisma experientei generatiei noastre.

Aceasta experienta este unica in felul ei. Suntem, din acest punct de vedere, noi, romanii generatiei mele, cei mai norocosi din intreaga istorie  si, in consecinta, avem sansa de a fi mai intelepti in a intelege vremurile. Suntem singura generatie a istoriei umanitatii care a trecut, in acelasi timp, frontiera dintre doua secole, dintre doua milenii si dintre doua sisteme social-politice diferite.

Noi rezumam toate acestea cu un singur cuvant, caruia ii spunem tranzitie. Acest cuvant, el singur, nu explica lucrurile, pentru ca omenirea e mereu in tranzitie. Se spune ca aceasta este tranzitia de la dictatura la democratie si de la economie centralizata la economie de piata. Aceasta ar sugera ca elementele definitorii ale tranzitiei sunt de natura politica si economica.

De fapt, insa, esenta acestei tranzitii este  de natura culturala. Prima parte a prelegerii mele este menita sa aduca, pentru intelegerea vremurilor pe care le traim, acest argument: insemnatatea unei perioade istorice o da, in primul rand componenta sa culturala, modul de intelegere a lumii prin prisma deschiderii pe care o are societatea catre valorile pe care intelege sa si le asume. Despre actuala tranzitie s-a vorbit mai ales in termeni economici si politici. De aici porneste eroarea. Tranzitia nu se va incheia nici prin perfectionarea votului uninominal si nici prin reducerea deficitului bugetar. Tranzitia se va incheia atunci cand se vor emancipa mentalitatile, cand vom atinge un anumit nivel de cultura civica, cand vom iesi din captivitatea orizontului pe termen scurt, inerenta perioadei comuniste. Evolutia tranzitiei nu se exprima atat in cifre, ci in idei, in valori. Adevarata criza a societatii romanesti nu este o criza economica sau politica, ci este o criza de sens.

Ar fi inexact sa punem frustrarile, resentimentele, prejudecatile care ii incearca pe multi romani si rezistenta la modernitate pe care o stimuleaza aceste trairi doar pe seama efectelor comunismului ori ale saraciei. Sentimentul de frustrare are o explicatie mai adanca si ea tine de dificultatea de a da propriei existente, parte a existentei colective, un sens. Cea mai profunda, mai greu de decelat si de vindecat dintre toate crizele sufletului romanesc este, pe fundalul celorlalte crize ale societatii romanesti, criza identificarii propriului destin, criza sensului propriei existente. Ea vine atat din “vesnica neasezare” a randuielilor noastre, asa cum o numea Mihai Eminescu, din lipsa de curaj ori de intelegere in asumarea istoriei moderne, dar mai ales recente, cat si din lipsa, spre viitor, a unui proiect national.

Singurul proiect pe care si l-a asumat clasa politica romaneasca, societatea in majoritatea sa, a fost integrarea in NATO si, mai ales, in Uniunea Europeana. Era, insa, proiectul altora caruia noi ne alaturam si ale carui reguli erau deja stabilite. S-a dovedit ca acest proiect nu a fost suficient inteles si, nepregatiti fiind, nu l-am putut duce pana la capat. Romania este mai degraba,  complementara decat competitiva cu celelalte economii europene. Asumarea propriei istorii, evolutia organica, singura capabila sa educe in sensul culturii civice, precum si angajarea intr-un amplu proiect national sunt conditii obligatorii pentru a depasi criza de sens a societatii romanesti.

Vorbind despre felul in care invinsii istoriei devin biruitori, trebuie sa adaugam numaidecat ca frumosii invinsi ai istoriei nu devin biruitori decat prin felul in care memoria celorlalti le confera aceasta aura. Istoria autentica nu este biruinta oamenilor asupra celorlalti oameni, ci biruinta oamenilor prin oameni. Altminteri orice sacrificiu nu are alt efect decat al unei pietre aruncate in apa, oricate cercuri ar starni din locul caderii, pana la urma apa se netezeste la loc, de parca nici n-ar fi fost.

Secolul al douăzecilea, secol al dezrădăcinărilor, al convoaielor, al exodurilor, al apatrizilor şi al diasporelor, a fost un veac al căutărilor zadarnice de sine căci oamenii au ajuns mai curând pe lună, decât, spre domolirea neliniştilor, în propriile suflete. Laolaltă cu acest veac al nevrozelor, al zădărniciilor şi al limitelor frânte, printre personajele Cărţii şoaptelor se numără, de asemenea, timpul, memoria ori moartea.

În timp ce despre morţii cei vechi e destul să ascultăm poveştile sau legendele şi ei sunt atât de frumoşi încât putem să ne împodobim casele cu chipurile lor, despre morţii cei noi nimic nu e de ajuns. Pentru că ei fac parte din vieţile noastre. Prin ochii noştri sau ai părinţilor ori a bunicilor noştri, pe ei i-am văzut. Despre ei nu poţi povesti pur şi simplu. De la morţii cei vechi nu ai nevoie de uitare şi nici nu îţi cer să-i răzbuni. Ei sunt, cel mai adesea, legende ucise de alte legende. Moartea lor nu putea fi evitată, nu puteai fi tu în locul lor, ba chiar acea moarte a devenit acum necesară, pilduitoare. Fiecare neam se aşază pe temelia morţilor săi pilduitori.

Cu mortii cei noi e, insa, cu totul altceva. Morţii cei noi au murit în locul nostru, de ce n-am fost noi aceia şi au fost ei este întrebarea cea înfricoşătoare. Nu povestim despre ceea ce sunt morţii cei noi, ei povestesc despre ceea ce noi suntem. Ceva care s-a petrecut sub ochii noştri nu poate fi atârnat pe perete ca un tablou. Sunt morţii despre care nu se poate povesti pur şi simplu, sunt morţii care se asumă.

Adesea, pe morţii cei noi nu şi-i asumă, din păcate, nimeni. Pare că nu suntem pregătiţi să scriem adevărata carte, aceea despre morţii cei noi, prin care să descifrăm sensurile vieţilor noastre. Asumând, astfel, pentru unii, vina de a-i fi ucis, iar pentru noi, ceilalţi, vina de a le fi supravieţuit. Încă nu ne-am împăcat cu morţii cei noi.

Am intrebat, adesea, pe interlocutorii mei daca, inchizand ochii, vizualizeaza chipul vreunul tanar ucis in Revolutie. Raspunsul a fost de fiecare data negativ. I-am intrebat daca stiu numele vreunuia dintre ei. Negativ, cel mai adesea, si de aceasta data.  Putem, cu siguranta, vizualiza chipul lui Decebal, al lui Gheorghe Doja sau al lui Tudor Vladimirescu. Dar nici unul din chipurile celor care au murit in locul nostru, acum doua decenii, pentru ca noi sa putem trai liberi in locul lor…

La Praga exista un moment dedicat lui Jan Palach si lui Jan Zajic, care si-au dat foc in 1969, protestand astfel pentru ocuparea Cehoslovaciei de catre trupele sovietice. Cu numele lui Jan Palach a fost botezat chiar si un asteroid. Cine cunoaste numele lui Liviu Babes, care la 2 martie 1989 si-a dat foc, atragand atentia asupra crimelor regimului comunist? Cine isi mai aminteste de Calin Nemes, ranit in Revolutie, care, din disperare, in fata unei lumi dispretuitoare fata de martiriul tinerilor, s-a spanzurat in 1993? Dar de Lucian Matis, ucis la Cluj, la doi pasi de Calin Nemes?

 Copiii invata la scoala despre Ana lui Manole. Dar ei nu invata si despre Raluca Salagean, eleva la Liceul Iulia Hasdeu din Bucuresti, care a fost impuscata in decembrie 1989, la numai 16 ani.  Pe jertfa Anei s-a construit Manastirea Argesului. Pe jertfa Ioanei nu s-a construit inca nimic care sa merite sfintenia maritiriului ei.

De ce ne e teama de mortii cei noi? Am trait vremuri in care nu puteam fi sinceri si nu puteam liberi. Ei au murit pentru ca sa fim sinceri si sa fim liberi. Ne-am dat, insa, seama, dupa jumatate de secol de felurite dictaturi, cat e de greu sa fim liberi si sa fim sinceri.  Si atunci, in loc sa ne reintoarcem in noi insine, sa ne luam aliati si calauze pe acesti invinsi, cei mai frumosi morti ai neamului nostru, am preferat, intr-o halucinanta orbire sa cautam dictatorul pe care tocmai il doborasem. Cei mai performanti oameni politici din 1989 incoace, in ochii romanilor, au fost cei care se apropiau cel mai mult de modelul Ceausescu. Aceasta nu a fost o tranzitie de la dictatura la democratie ci, mai degraba si din pacate, o tranzitie de la un dictator la altul.

Asezarea vietilor noastre pe o cale autentica, datatoare de sens, incepe de la aceasta reintoarcere catre mortii cei noi, catre asumarea lor, catre impacarea cu ei. Ei vor invinge prin noi, prin felul in care vom intelege ca schimbarea lumii incepe cu schimbarea din fiecare. Acest pelerinaj catre sine nu se poate face fara intelegerea faptului ca adevarata istorie o fac cei invinsi, ca ne vom recapata sensul abia in clipa in care lumea noastra va semana cu lumea pentru care au murit ei.

 Am sa inchei aceasta prelegere cu evocarea celui mai biruitor invins al omenirii, Iisus din Nazaret. Iisus este, probabil, singurul om despre care nu se stie daca a visat vreodata. Nicaieri, in Noul Testament, nu se vorbeste despre vreun vis de-al lui Iisus Hristos. Dar asta nu pentru ca nu visa, ci pentru ca era totuna cu visul sau. Acesta este, de altfel, si secretul Invierii Sale.

Avem nevoie sa pastram prospetimea viselor noastre si, pe masura puterii noastre omenesti, sa fim totuna cu visele noastre. Pana cand nu vom capata aceasta putere , vom ramane captivi ai unei cetati prin care, desi este a noastra, ratacim, in afara propriei noastre istorii. O spune chiar Iisus. Iata care sunt, potrivit Evangheliei lui Luca, ultimele sale cuvinte inainte de a se inalta la Ceruri: “Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui meu; voi, insa, ramaneti in cetate pana ce va veti imbraca cu putere de sus.”

This entry was posted on duminică, februarie 13th, 2011 at 8:42 pm and is filed under Economie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.