Orpheusz din Budapesta şi Havran din Praga sunt cele două edituri cu care autorul “Cărţii şoaptelor” a semnat zilele trecute contractul de editare în limbile maghiară şi cehă. Versiunea în limba maghiară urmează să apară până la sfârşitul acestui an, iar cea în limba cehă până la jumătatea anului viitor. Aceste versiuni se adaugă celor în limbile spaniolă, italiană, armeană, ebraică, franceză (deja apărute) precum şi suedeză, germană şi bulgară (în curs de apariţie în anul 2013).
Copyright © 2009 Varujan Vosganian. Toate drepturile rezervate.
@Tiberiu,
Vorbeste gura fara mine: la cat de impulsiv sunt, imi este greu sa cred ca voi avea candva linistea necesara sa ma concentrez pe scris si pe meditatii. Poate ca ar merita acei oameni extraordinari pe care i-am intalnit si care m-au facut depozitarul amintirilor lor, insa asta ar presupune si o uriasa munca de documentare.
@un liberal optimist
Nu cred ca este vorba de rabdare ci probabil ca :
-mostenirea existentiala al carei depozitar esti nu ti se pare poate suficient de importanta pentru ca sa faci efortul s-o lasi posteritatii
-realizezi ca nu ai poate mijloacele artistice sa asterni pe hartie o lucrare de exceptie
in cazul d-lui Vosganian a primit in familie amintireile cutremuratoare ale Holocaustului armenilor.Bunicul Garabet ,una din personalitatile colectivitatii armenilor ,l-a crescut si educat cu speranta ca cineva va povesti intregii lumi aceasta poveste cutremuratoare ,necunoscuta in detaliile ei marelui public.D-l Vosganian avand acces la toate sursele de inform are,in postura de presedinte al colectivitatii armenilor,avand de asemenea exercitiul scriiturii,si-a facut datoria si a dat Lumii o opera mareata.D-l Vosganian este ca ultimul alergator al stafetei prin istorie a armenilor care transmite lumii un mesaj esential : am luptat,am suferit dar am supravietuit vicsitudinilor istoriei.Merita Premiul Nobel pentru literatura “la patrat”
@tiberiu
Am daruit Cartea soaptelor in limba italiana (inainte cu mai bine de un an de a o gasi in romaneste si de a o putea citieu), unei doamne care citeste foarte mult atat in italiana cat si in franceza. Am intrebat-o apoi daca i-a placut si mi-a raspuns ca da scurt, ocolindu-mi privirea. Nestiind ce anume a facut-o sa-mi ocoleasca privirea, banuind ca putea fi jena ca tatal ei era turc, ori jena ca e socialista convinsa (este si membru activ al unei organizatii care construieste spitale in Africa), nu am insistat pe subiect.
In Italia nu pot citi in romaneste decat de pe net. Este insa o biblioteca generoasa din care pot citi in franceza sau italiana. Iti dai seama cat imi doream sa citesc Cartea soaptelor cand toata lumea vorbea despre ea in jurul meu. Acum imi dau seama ca povestiri oarecum asemanatoare am auzit si eu in copilarie, nu la fel de tragice dar la fel de nedrepte. Si din zona Harghita, Covasna, Mures, romanii sunt alungati de secole, indiferent de stapanire. Din Moldova Sovietica au refugiat unii in Romania (bunicul meu “vitreg”, din partea mamei si unicul pe care l-am cunoscut), povestea si el cum si-a pierdut auzul cand au refugiat), altii au fost dusi cu forta in Siberia sau in alte zone mai putin populate si in locul lor au fost adusi rusi cu intreaga familie, care au preluat puterea in tot sistemul administrativ. Si mama avea sapte ani cand a fost adusa in Baragan cu DO, sau bunica din partea mamei a fost ridicata la 16 ani, impreuna cu familia in miez de noapte si “evacuata” din Cadrilater.
Sunt multe nedreptati care ar trebui asternute pe hartie. Astfel “invingatorii” nu vor mai avea curaj sa-i priveasca in ochi pe invinsi si iertarea va putea cobora in sufletele sfasiate inca din copilarie, ale bunilor si strabunilor nostri.
Cat despre caisa, am mai spus, este si fructul meu preferat. In plus, mi-a dat prilejul sa respir si putina poezie in marea aceea de durere.
@Emi
Stilul scriiturii care imbina exactitatea documentaristica cu poezia si magia este unul din atuurile majore al “Cartii Soaptelor”.
Atmosfera generata de scriitor nu este spaima apasatoare,ba dimpotriva,este un inefabil al Holocaustului armenilor ,ca in “Guernica” lui Picasso unde fragmentele de trupuri sfartecate nu genereaza un sentiment de groaza ci mai degraba de spiritua;litate sublimata si mister ca o sedinta de spiritism.
“Cele sapte cercuri” ti-au parut sedinta de spiritism? Probabil nu am citit aceeasi carte.
@Emi
Da, modalitatea stilistica a scrierii, chiar a cea legata de cele “7 cercuri” ale mortii este aceea de evocare a spiritelor martirilor iar nu un stil realist frust. D-l Vosganian are la baza formatia de poet si foloseste din abundenta figuri de stil poetice care dau impresia unei carti de spirtitism.
Ai terminat de citit cartea ? Daca nu, mai asteapta sa se sedimenteze impresiile pana la final.
Eu am “vazut” peste un milion de cadavre, in stadii diverse de descompunere, in functie de data la care murisera, locul in care putrezeau (pentru ca nu poti compara nisipul desertului cu marginea drumului argilos-pietros sau cu apa curgatoare) sau boala care le pusese capat zilelor. Am vazut soldati turci (proveniti din puscarii) care aveau ordin sa impinga refugiatii spre moarte, oricare ar fi fost metoda concreta. Am “vazut” populatii care omorau cu pietre pentru ca se temeau de boala si am mai vazut foamea in cea mai odioasa forma a ei, canibalismul. Am mai citit despre canibalism in secolul XX doar cand am citit despre asediul Stalingradului:
http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Stalingrad
Tiberiu, au fost atat de bine descrise ca le-am vazut. Sigur nu era o sedinta de spiritism, era durerea in forma pura, nici sa planga nu mai puteau. La fel de odioase erau si lagarele naziste doar ca acolo oamenii nu trebuiau sa mearga sute de kilometri pe jos. Problema probabil e a mea pentru ca “vad” tot ce citesc, simt chiar si mirosurile. De aceea caisul a fost o insula parfumata intr-o mare de suferinta.
Pe rodii nu le cunosc. Nici macar nu-mi amintesc sa fi vazut in vreun magazin, romanesc sau italian.
@emi
N-ai mancat rodie? E delicioasa, dar e nevoie de multa rabdare pt a o manca. Iei un bob, vrei mai mult dintr-o data, ca e bun, dar nu se poate, trebuie sa mai iei un alt bob, si tot asa…
@Adam Mares
Cand ne vom intalni la “Fontana di Trevi”, te rog frumos sa-mi daruiesti o rodie. Vom lua cate un bob fiecare si nu vom mai simti caldura dogoritoare a soarelui. Vom face “un giro” si vom mai lua un bob. Apoi vom pleca in cautarea frumusetii pictate sau sculptate, de care Roma este obositor de incarcata. Dar deja nu vom mai fi doi. Vom fi un suflet reintregit…