A condamna un om nevinovat este o nedreptate.

A hărțui în anchete și procese oameni care se dovedesc în cele din urmă nevinovați, este o nedreptate.

A ține în pușcărie, pe timpul anchetei, om om care se dovedește, în cele din urmă, nevinovat, este o și mai mare nedreptate.

A răspândi știri false despre cineva, că a zis ce n-a zis și a făcut ce n-a făcut, este o nedreptate.

A arunca asupra propriului popor un năvod de sute de mii de mandate de supraveghere, iscodindu-l și ascuntându-l zi și noapte prin ochii plaselor lui, este o nedreptate.

A născoci ori a măslui dovezi, pentru a-l scoate vinovat pe cel care nu e făptuitorul, este o nedreptate.

A ignora ori a justifica toate aceste nedreptăți este o și mai mare nedreptate.

Nu există vreun loc pe lume unde să nu se fi comis nedreptăți. Dar cred că România de azi e unul dintre puținele locuri din lume unde nedreptatea este ținută la rang de virtute. Unde nedreptății i se aduce un permanent și vibrant elogiu.  Numele celor care comit nedreptăți este scandat în piețele publice. Cu cât mai multe nedreptăți comise, cu atât mai mult medalii pe piepturile lor. Nu nedreptatea trebuie blamată, ci atingerile aduse nedreptății. In jurul celor care nedreptățesc se creează comitete de sprijin, mulțimile mărșăluiesc purtând pancarte cu numele ori chipul lor. Cei care comit nedreptăți devin cavaleri ai dreptății.

 

E straniu cum istoria se răsucește. Cei care la începutul anilor ’90 se arătau neînduplecați în fața abuzurilor fostei Securități, tac mâlc în fața abuzurilor serviciilor de informații de astăzi. De parcă abuzurile sunt mai bune sau mai rele, funcție de cei care le comit. Cei care acuzau încălcarea drepturilor omului au scos acum sintagma „drepturile omului” din vocabular. Activiști civici care altădată inițiau Memorialul de la Sighet ca omagiu adus celor care erau acuzați pe nedrept se pun acum cu entuziasm în slujba celor care acuză pe nedrept, proclamând că orice atac la adresa făptuitorilor de nedreptate este un atac la adresa Justiției.

 

Nedreptatea care s-a lățit ca o pâclă peste România nu e doar hrăpăreață, ci și vicleană. Ea se cauționează folosind arsenalul democratic, lovește în numele dreptății, al statului de drept, întemnițează în numele libertății.  În numele ei vorbesc, într-un unison inexplicabil și, în fond, tragic, reprezentanți ai tuturor generațiilor, de la persoane centenare purtate în mijlocul protestelor într-o stare oximoronică de apatie revoluționară, până la intelectuali anticomuniști care nu-și dau seama sau nu vor să vadă că adevărații legatari ai comunismului, cu toate năravurile lui, sunt chiar cei pe care îi cauționează.  Iar cea mai tragică dintre toate cauțiunile care înconjoară nedreptatea vine din partea tinerei generații. Când eram adolescent, prin anii ’70, ascultam prin unghere Imagine al lui John Lennon și Nebunul cu ochii închiși al formației Phoenix. Astăzi, tinerei generații i se oferă melodii sacadate în care se invocă nostalgia după puștile Kalașnikov și cocktailurile Molotov, filme în care se perindă imagini cu ruguri umane și haștag-uri obsesive și fanatizante. Cei care furnizează tot acest arsenal știu că tânăra generație, necunoscând ce înseamnă, cu adevărat, comunismul, este mai vulnerabilă și nu știe să se apere de racilele lui.

 

Corupția este dăunătoare și trebuie să fie împiedicată să se întindă ca o iederă. Dar corupția pe care o naște lupta împotriva corupției, corupția anticorupților este cel puțin la fel de periculoasă și mai greu de stăpânit. E ca și cum pompierii ar încerca să stingă focul aruncând peste incendiu cu torțe aprinse.

 

Nedreptatea este cea mai dureroasă dintre răni. Sărăcia este greu de suportat, dar devine cu totul împovărătoare când este însoțită de nedreptate. Catastrofele sunt mai ușor de îndurat când ele lovesc asupra tuturor, născând chiar solidaritate între cei loviți. Când, însă, unii trag foloase din asta, când produc sau negociază suferințele altora pentru propriul triumf, atunci suferințele devin mai atroce. Nedreptatea nu se poate justifica prin nimic și nu poate legitima nimic. O putere întemeiată pe nedreptate este cel puțin la fel de nedreaptă ca temelia însăși.  Nimic din ceea ce noi numim îndeobște democrație, cu tot apanajul ei, nu se poate clădi pe nedreptate.

 

Izvoditorii de nedreptate cer susținere necondiționată. Sentimentele umane nu sunt, îndeobște, necondiționate. Ele au o justificare și cer ceva în schimb. Numai supunerea e oarbă. Există, firește, și iubire necondiționată. Dar numai în felul în care sfântul apostol Pavel o descria în cea de-a doua epistolă către Corinteni ca iubire de Dumnezeu. Iubirea de la om către om nu este necondiționată. Iubirea oarbă nu este iubire, ci doar o formă necugetată de fanatism, foarte aproape de nașterea urii.

 

Supunerea necondiționată față de cei care comit nedreptăți are ca rezultat proclamarea unei Justiții fără greș. Desigur, atunci când cel pe care procurorii îl acuză este găsit vinovat, în urma unui proces echitabil, se poate spune că Justiția a funcționat fără greș. Dar se pare că ea este pentru unii fără greș chiar și atunci când greșește. Pentru că în imaginația precară a supușilor ei, Justiția este infailibilă. Rotundă în perfecțiunea ei. Fiind, așadar, desăvârșită, orice tentativă de a o reforma este o știrbire, un atac la adresa Justiției.  Deși realitatea a dovedit că unele articole ale Codurilor penale încalcă Constituția, altele duc la consecințe absurde, ducând, prin cumul, la câte un secol de închisoare pentru tâlhării comune, altele au extensii nesăbuite, cum ar fi cele care lărgesc aria funcționarului public, putând face chiar și dintr-un șofer de autobuz care oprește între stații un infractor, altele au neclarități lăsate dinadins ca să poată transforma orice neglijență ori decizie politică în faptă penală, deși, cum spuneam, toate acestea, la care se adaugă comportamentul reprobabil, dar încurajat ori protejat de lege, al unor procurori, se petrec sub ochii noștri, nimic nu trebuie să schimbe în Justiție ci doar trebuie să ne schimbăm după cum noii unii așa-ziși justițiari o doresc. Chiar dacă, potrivit Curții Europene pentru Drepturile Omului, cel mai elocvent barometru al calității actului de justiție, suntem la coada Uniunii Europene, pe întreg continentul european doar Turcia și Rusia fiind mai breze decât noi. Sentimentul că Justiția este fără păcat este atât de înrădăcinat printre apologeții ei încât , printr-o logică întoarsă, pentru dânșii nedrepți sunt tocmai cei care acuză nedreptățile.

 

Din păcate, nedreptatea a coborât din înălțimea și rivalitatea puterilor statului, din aerul rarefiat și îmbâcsit în același timp, dacă acest paradox îmi e permis, al elitelor politice, și s-a strecurat prin piețele publice, a intrat în mințile și în casele oamenilor. Îi îndeamnă să se dușmănească unii pe alții, fără să știe adesea de ce, îi îmboldește să se răzvrătească, fără să știe cum, îi încurajează să se răzbune, fără să știe adesea pe cine, le creează ținte asupra cărora să-și reverse ura, doar pentru a le întreține patimile treze. Astfel încât, în această confuzie dintre dreptate și nedreptate, ne e tot mai greu să deosebim binele de rău. Reperele de natură morală se estompează, ceața pe care o lasă acceptarea difuză ori agresivă a nedreptății face ca să nu mai distingem între ce este moral și imoral. Volbura în care se scufundă, de-a valma, tradițiile, buna credință și buna creștere, ne silesc să nu trăim într-o stare morală și nici măcar într-o stare imorală, ci în lipsa unor repere, într-o stare de imponderabilitate morală, în care orice este posibil, chiar și acest nedrept elogiu adus nedreptății.

This entry was posted on vineri, noiembrie 2nd, 2018 at 10:24 am and is filed under Economie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.