Suraia 1959 – Suraia 2012. Cu cât înţelegem mai puţin din lecţiile ei, cu atât istoria este mai dureroasă.

Faptul că ţăranii din Suraia au protestat împotriva acţiunii efectuate de procurori împreună cu poliţişti şi faptul că am văzut bătrâni de aproape nouăzeci de ani dând lecţii exemplare de  bun simţ şi de dârzenie, nu este întâmplător. Suraia şi comuna vecină, Vadu Roşca, sunt vestite în Lunca Siretului pentru modul în care, şi în anii colectivizării, au reacţionat în faţa intimidărilor şi nesăbuinţei autorităţilor.

Pentru ca voi, cei din generaţiile mai tinere, să ştiţi ce s-a întâmplat atunci la Suraia şi la Vadu Roşca, vă rog să-mi permiteţi să vă prezint un fragment din romanul meu, Cartea şoaptelor, care se referă la acest episod. Faptele relatate sunt reale, ca şi numele personajelor. Am utilizat mărturiile supravieţuitorilor, pe care le-am cules eu însumi la faţa locului, e drept, fără a fi însoţit de poliţişti şi fără a-i pune să jure pe Biblie:

Cartea şoaptelor a avut şi o parte tãcutã, pe care oamenii nu o  ascundeau doar de mine sau de cei care pândeau, o ascundeau şi unii faţã de  ceilalţi şi uneori chiar faţã de ei înşişi. Partea tãcutã a Cãrţii şoaptelor, pe care o simţeam fãrã  sã o pot descrie, am descoperit-o mult mai târziu, când oamenii pãreau cã nu se  mai tem. Nu pentru cã vremurile noi n-ar fi avut pândarii lor, ci pentru cã  încã nu ne-am deprins cu dânşii.

Aurel Dimofte a murit pe 4 decembrie 1957, cu aproape un an înaintea naşterii mele. Nevasta lui, Anica, ne  aducea lapte şi brânzã de vaci, o datã pe sãptãmânã, miercurea, de la Vadu Roşca.  Într-o zi, ne-a adus o farfurie cu colivã, învelitã în nucã şi scorţişoarã,  împodobitã cu bomboane colorate. Nu mai mâncasem grâu fiert preparat în felul  acela. Armenii nu se prea întrec în pomeni. Totuşi, când se face pomenirea morţilor,  femeile preparã un fel de halva din griş prãjit în tigaie, în care se amestecã  nuci coapte pe plitã şi stafide. Ceva asemãnãtor colivei se pregãteşte doar de  Crãciun şi de Paşti. Se cheamã anuş-abur  şi se face tot din grâu decorticat, dar e mai zemos şi amestecat cu fructe  uscate. Este un semn al naşterii şi al învierii şi mai putin al morţii, dar, în  fine, toate astea se leagã între ele. Anuş-abur-ul  se fierbea în cazane mari, se întindea în tãvi, la rãcit, şi se servea apoi în  castronele, ca desert. Probabil cã având atâtea sute de mii de morţi de pomenit  deodatã, bãtrânii copilãriei mele au fost nevoiţi sã-şi mai împutineze  îndatoririle cãtre cei morţi.

Am mâncat colivã pentru  sufletul lui Aurel Dimofte. Era dulce şi bunã. Bunica a întrebat-o pe tanti  Anica dacã a venit multã lume la parastas. Pe Anica a podidit-o plânsul şi ne-a  spus cã n-a fost niciun parastas. Au pus coliva pe masã, au aşezat un tacâm şi  pentru domnul nostru Iisus Hristos, au spus ei singuri Tatãl nostru şi au cântat Veşnica  pomenire, ridicând farfuriile şi legãnându-le în mâinile împreunate. Pentru  cã Aurel Dimofte n-are mormânt cu cruce si preotul se teme sã-i pomeneascã  numele în altar, de faţã cu toţi. Dupã ce tanti Anica a plecat, legãnându-şi  cobiliţele, bunicul i-a spus bunicii în şoaptã : „N-o mai întreba de  bãrbatu-sãu. E dintre cei de la rãscoalã… Cine ştie pe unde îi putrezesc oasele”.

Fãrã s-o înţeleg prea bine, aceastã propoziţie o mai auzisem rostitã de bunicul. Şedeau sub caisul din  curte, bându-şi cafeaua şi povestind, rãsfoiau fotografiile vechi sau citeau  din gazete. Rosteau câte un nume, apoi tãceau şi, asa cum preotul zicea „Amin”,  dupã cântecul corului, bunicul spunea, oftând : „Cine ştie pe unde îi  putrezesc oasele.” Eu îmi imaginam oase albite, fãrâmiţându-se pe marginea  drumului, dar am aflat încetul cu încetul cã, aşa cum apele ieşite din albie se  scurg pânã la urmã tot în pãmânt, la fel si morţii mai au în ei atâta viaţã cât  sã scurme pãmântul şi sã se strecoare prin crãpãturile lui, ca un om care  întinde în somn mâinile dupã cergã, sã se înveleascã. Pãmântul nu se împotriveşte,
el e bun şi tãmãduitor, pe toate le acoperã.

Ca sã pot limpezi acest  crâmpei din copilãrie, în care singurul sentiment limpede era gustul dulce al  colivei, am pornit în cãutarea lui Aurel Dimofte.

Suntem în 1949. Suntem, în  acelaşi timp, în noiembrie 1957, când peste câmpiile din lunca Siretului se şi  pornise crivãţul, într-o iarnã timpurie. Suntem şi în 1964, de data asta eu  împreunã cu celelalte personaje ale Cãrţii  şoaptelor, apucând cu degetele din coliva pãstoasã. Şi suntem în noiembrie  2005, când vremurile par sã se fi schimbat, doar pentru cã povara de a fi  hãituit si de a vorbi în şoaptã se transformase în povara de a fi liber şi de a  nu şti ce sã spui, tocmai pentru cã nu ştii ce sã spui mai întâi.

În 1949, personajele nu sunt  ale Cãrţii şoaptelor, trãiesc în afara  ei. Ba mai mult, sunt dintre acelea care asmut împotriva cãrţilor şi îndeamnã  mulţimile sã le arunce în foc. În Cartea şoaptelor  se povesteşte despre ziua în care au ars cãrţile. Aşa cum ziua tãierii  pruncilor nu i-a putut ucide pe toti pruncii, tot aşa ziua arderii cãrţilor nu  a putut distruge toate cãrţile. În rãzboiul dintre stãpâniri şi cãrţi, deşi  numai cãrţile mor, stãpânirile nu câştigã niciodatã. Pentru cã oamenii au scris  mai mult decât au putere sã uite.

Vãzând cât de anevoioasã  este lupta lor cu cãrţile, noile autoritãţi au descoperit o nouã cale de a izbândi,  nemaifolositã pânã atunci : au asmuţit cãrţile unele împotriva altora.  Dar, aşa cum pãsãrile au nevoie, când zboarã peste mãri, de câte un petic de  pãmânt sã se aşeze, tot astfel cãrţile, pentru a supravieţui, au nevoie de  oameni care sã le citeascã, sã le deschidã coperţile şi sã le rãsfoiascã,  pentru a putea respira. Altminteri, aşa cum s-a întâmplat cu cãrţile noi şi  zgomotoase, scrise pe vremea când oamenii vorbeau în şoaptã, ele mor ostenite şi  sufocate. Dar în vremurile acelea fumul rugurilor încã nu se risipise, cãrţile  cele noi abia începeau sã fie scrise şi autoritãţile comuniste se agãţau de  capãtul veşniciei ca de funia clopotniţei, îmbujorându-se si plesnind de  mândrie la auzul dangãtelor asurzitoare. Cãrora le adãugau, de parcã asta n-ar  fi fost destul, aplauzele lor cãtre sine, neistovite si sacadate.

Aşa trebuie sã fi fost  Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie  1949, unde s-a hotãrât colectivizarea agriculturii. Dupã ce ţãrãnimea înstãritã  a fost şubrezitã prin sistemul cotelor obligatorii, refuzul de a le plãti însemnând  sabotaj si activitate împotriva ordinii de stat, deci confiscarea averii si  trimiterea la închisoare, aceeaşi ţãrãnime trebuia convinsã acum sã se întovãrãşeascã,  cedând pãmântul şi parte din acareturi la colectiv. Ṭãranii au fost împãrţiţi  în trei categorii : sãraci, mijlocaşi si înstãriţi, adicã chiaburi. Ṭãrãnimea  sãracã a fost o pradã uşoarã, în schimb împotriva mijlocaşilor şi a chiaburilor  a început o adevãratã prigoanã. Regiunea Constanţa a fost cea dintâi care a  raportat colectivizarea încheiatã, apoi sudul Bãrãganului, lunca Siretului.  Despre cei ce se împotriveau umblau tot felul de zvonuri, nu fãrã temei si rãspândite  anume ca sã bage spaima în oameni.

În regiunea Galaţi, ţinuturile  din sudul Focşaniului, Suraia şi Vadu Roşca, au fost lãsate mai la urmã.  Oamenii locului erau îndãrãtnici, sãrãcimea putinã, iar Suraia reprezenta una dintre  cele mai populate aşezãri ale Bãrãganului.

Erau douã feluri de  vestitori : agitatorii şi îndrumãtorii. Câţiva erau din sat, cei mai mulţi  veneau din afara satului. Ṭãrani sãraci, fãrã pãmânt şi obişnuiţi sã munceascã  din greu, cu spinarea, sau sã se înghesuie pe la pomeni, ţigãnime mãrginasã ori  salahori cu ziua la strânsul recoltei au primit haine, cãciuli şi ciomege din  trunchiuri de rãchitã bãtrânã. Atunci când au ajuns la Suraia primele camioane  cu mâncare, adicã pâine neagrã, rotundã şi mezel gros, sãrat, butii de vin din  care se împãrtea în cãni de tablã, unii s-au bucurat, îmbulzindu-se sã bea si  sã mãnânce chiar acolo, în jurul camionului. Alţii s-au întristat. Nimic nu e  pe degeaba, au gândit ei şi, într-adevãr, cei care gândeau asa, chiar dacã nu se  buluciserã la pâine cu mezel, aveau sã plãteascã pentru ce nu mâncaserã, cu  vârf si îndesat.

Stãm de vorbã; e tot  noiembrie, dar 2005. Vasile Niculiţã, Gheorghe Porumboiu, Damian Pãtraşcu,  Sterian Rãducanu, Gheorghe Mocanu. Gazda, fata lui Damian Pãtraşcu, a adus o canã  cu vin si cozonac tãiat în felii groase. Ei închinã la început, îşi moaie  buzele în vin, apoi nici nu beau şi nici nu mãnâncã. Îl privesc cu neîncredere,  dar şi curiozitate pe strãinul acesta, bãrbat în toatã firea, aproape cã nu le  vine sã creadã cã a venit cineva de la Bucureşti pânã aici ca sã le asculte  povestea. Dar eu nu sunt un bãrbat în toatã firea, deşi înalt de peste un metru  optzeci, cu pãrul albit şi rãrit, nici nu sunt din Bucureşti, ci de colea, de  la doisprezece kilometri mai spre nord, de la Focşani adicã, şi sunt copilul  mâncând colivã spre pomenirea lui Aurel Dimofte.

Dintr-odatã Vasile Niculitã  se întoarce spre cel din dreapta, Gheorghe Mocanu, şi spune : „Tu sã iesi  afarã !.” Apoi cãtre mine : „Nu spun nimic pânã nu-l daţi afarã pe  ãsta !.” Iar „ãsta”, adicã Gheorghe Mocanu, privea stânjenit, pregãtit de  orice, sã rãmânã sau sã fie îmbrâncit afarã, eu nu-i deosebeam pe unul de   celãlalt, aşa bãtrâni si împuţinaţi la trup cum erau, şi nu stiam de ce, dintre  supravieţuitorii de atunci, unii trebuiau sã rãmânã şi altii nu. Ei ştiau însã.  „Pentru cã a fost dintre îndrumãtori”, mã lãmuri Porumboiu. „Adicã dintre ãia  care intrau în curţi, peste oameni, si-i amenintau cu puşcãria si le strângeau  degetele în canatul usii, dacã nu se înscriu la colectivã.”

Au venit mulţi agitatori si  îndrumãtori, povestesc ei, încãlecându-si vorbele. A început în fata casei lui  Culae Focşa, la Suraia. Erau ca la opt sute de îndrumãtori si agitatori, spune Sterian  Rãducanu ; ba nu, zice Ghiţã Porumboiu, nu erau mai mult de douã sute.  Erau multi, în orice caz, hotãrãsc pânã la urmã. Dupã ce au terminat de împãrtit  mâncarea si bãutura si au înfierbântat mintile oamenilor, au început sã intre  prin curti. Pe cei care nu voiau sã semneze îi suiau în camioane si îi  învârteau pe uliti pânã la marginea satului, sã bage spaima în ei.

Asa s-a proptit Vasile  Niculiţã în fata casei lui Culae Focşa, aţinând calea lui Gheorghe Mocanu, care  era învãţãtor, „ãsta de-l vedeti aici, si nu vreo lichea adusã din altã parte,  era de-ai nostri, surãian, şi îi ducea pe ãia ba la unul, ba la altul, «Ãsta-i  cumsecade, luaţi-l cu binişorul, ãsta-i îndãrãtnic, intraţi mai mulţi deodatã,  sã-i speriaţi muierea si copiii, si pãziti-vã», asa le spunea. Adicãtelea cum,  pãziti-vã ? Pãi, când intri în ograda mea, de ce sã te pãzeşti dacã vii ca  om bun ? Zi-i, mã !.” Gheorghe Mocanu, bãtrân si puţintel, la fel ca şi  ceilalţi, nu zicea nimic şi, în timpul în care ei îşi agitau mâinile, stãtea cu  umerii strânşi si cu palmele adunate în poalã. „Aşa l-am şi întrebat : «De  ce intri, mã, în casele oamenilor şi dai buzna ?» Zice el : «Ca sã-ţi  dau cererea sã intri la colectivã». Atuncea, lãmuri Vasile Niculiţã, nu stãtea  ca acuma, ca mutu, avea glas, cã mai erau vreo zece în urma lui, tot cu  ciomege. Şi io zic : «Dã-mi o cerere, ca s-o citesc !». «Pãi, hai la  tine acasã», zice ãsta, Mocanu, «s-o citeşti pe îndelete». Da io ştiam ce ştiam,  cã numai de la mine de acasã nu mai puteam fugi. «Nu, dã-mi aicea, pe uliţã, cã  n-are ce sã ştie muierea şi copiii.» Ṣi mi-a dat. Şi zice : «Semnezi aicea,  sub rândurile astea». Da’ io zic : «Pãi, sã le citim. I-auzi : .Mã  trec de bunã voie la Ceape». Si ãsta a’ lui Mocanu dã din cap, adicã da, cã e  clar. Da’ io zic : «Dacã e de bunãvoie, atunci de ce vii forţat ?».  N-am mai asteptat sã zicã nimica, i-am dat doi pari în ţeastã si-am fugit în  tufişurile din lunca Siretului. Şi, de-acolo, la niste rude, la Galati.”

Parcã s-a mai rãcorit Vasile  Niculiţã dupã ce si-a amintit de parii îndesaţi în capul lui Gheorghe Mocanu si  nu a mai cerut sã fie dat afarã, ba chiar a uitat de-a binelea de el. Dar el nu  uitase, mai ales ruşinea cã a trebuit sã se adune de pe jos, cu minţile vuind,  chiar în faţa ţingãilor din echipa lui de agitatori de pripas. A doua zi,  îndrumãtori si agitatori au început sã umble în grupuri mai mari. Iar când s-au  vãzut, în vatra satului, faţã în faţã, sãtenii cu ciomege, topoare şi hârleţe,  de o parte, veneticii de cealaltã, aceia, pentru cã nu erau la fel de îndârjiţi,  neavând de apãrat nici pãmânt, nici casã, nici femeie si copii, au dat pasul  înapoi. Sãtenii nu s-au luat dupã ei, au privit doar pe tãcute cum o iau la  sãnãtoasa si dispar dincolo de pod.

Dar bucuria le-a fost  scurtã. În seara de 27 noiembrie au apãrut ZIL-urile Miliţiei, mergând prin sat, la îndemnul lui Dumitru Arbãnaş, primarul pus dintre cei nevolnici, care  arãta casele capilor rãzvrãtirii. Acolo unde nu avuseserã bunul gând sã fugã, ţãranii  au fost arestaţi, sub ameninţarea pistoalelor-mitralierã pe care cei care  fãcuserã rãzboiul le recunoscurã, amintindu-şi cât sunt de neiertãtoare, au  fost legati fedeleş si aruncati în camioane, ca oile, unul peste altul. Cei  care fugiserã furã si ei prinşi, din rãchiţişuri, din crânguri, de pe la neamuri,  scoşi la ivealã de foame, de frig, de frica lor sau de frica neamurilor care  auziserã de la altii c-or sã pãteascã la fel ca fugarii, ba chiar mai rãu,  dacã-i ascund prin soproane ori beciuri.

„Întotdeauna, când veneam  acasã de la Galaţi, zice Sterian Rãducanu, opream la Piscu, la un cumãtru. Avea  lampa aprinsã şi mã omenea cu ceva pâine si slãninã si un cofer cu vin. De data  asta, când m-am întors, nu era niciun fel de luminã si poarta era încuiatã.  M-am lipit de garduri, cã la capul uliţelor era câte un camion cu prelatã, un  ZIL, si la fiecare maşinã erau ca la douãzeci-treizeci. Oamenii se uitau speriati  de dupã uluci, nimeni n-avea curaj sã deschidã poarta. Abia am scãpat sã nu mã  vadã careva din camioanele alea. Dar îndãrãt, la Vadu Roşca, cerul era roşu, ca
de vâlvâtaie. Sã ştii cã arde satul, mi-am zis, au pus foc la sat.”

Aşadar, îndrumãtorii se învãţaserã  minte si nu se mai despãrteau unii de altii. Umblau împreunã, cu zecile. La douã-trei  zile dupã cele petrecute la Suraia, au lãsat timp ca sã alerge zvonurile  înaintea lor si sã sperie oamenii, apoi au venit ca la patruzeci în Vadu Roşca,  cu douã maşini, sã înnopteze la scoalã. Dar greşiserã cumva, oamenii de la Vadu  Roşca nu erau speriati, ci mai degrabã înrãiţi. Vestea s-a dus repede si ţãranii  s-au adunat cu topoare si fãclii, silindu-i sã se adãposteascã în scoalã. Asta  i-a si izbãvit, cã oamenii s-au sfiit sã arunce cu bolovani în geamurile scolii,
necum sã punã paie la încheietori, ca agitatorii sã iasã înãbuşiţi sau, dacã nu  şi nu, sã ardã înãuntru ca şobolanii. Dacã ar fi fost primãria, nu s-ar fi ruşinat,  le era totuna, dar, pentru cã era vorba de şcoalã ori dacã ar fi fost biserica,  oamenii s-au ţinut deoparte si s-au multumit numai sã-i dea cerc, cu fãclii  aprinse, încât, dacã n-ai fi ştiut ce se întâmplã, ai fi putut crede cã e o  noapte de sãrbãtoare, noaptea de Ignat, când se aprind focuri ca sã ajute  lumina sã învingã beznele.

Chiar dacã a fost vreo  sãrbãtoare, aceea, cu focurile ei cu tot, s-a îndrãcit. Iar maşinile cu care  strãinii veniserã, roşcãnenii s-au opintit sã le rãstoarne si sã le  rostogoleascã, sã le arunce în Siret. Focurile îi împingeau pe oameni la  nesãbuinţã. Iosandru Areaua a tãiat prelata cu cuţitul, de parcã ar fi înfipt ascuţişul  într-înşii, şi a ridicat tãişul în lumina fãcliilor, aşteptând parcã sã curgã  sânge gros de pe fier.

„Era frumos, povesteşte  Damian Pãtraşcu, Doamne, ce frumos mai era ! N-am mai vãzut aşa multe  fãclii de când eram mic, de Înãlţare, când tocmai se terminase rãzboiul. Era foamete,  dar oamenii au gãsit destulã fãinã sã facã turte, sã înfigã în ele lumânãri  aprinse si sã le dea drumul pe apa Siretului. Şi fiecare zicea numele morţilor  lui si plângeau oamenii amestecat, pentru unii de durere cã nu mai sunt, pentru  altii de bucurie cã au rãmas, numai eu plângeam pe de-a-ntregul, pentru cã eram  încã un bãieţan si nu prea deosebeam bine una de cealaltã. Mie îmi place sã mã
uit la feţele oamenilor în bãtaia focului, sunt mai frumoase decât în lumina  soarelui, mai vii. Asta mi-aduc aminte cel mai bine din noaptea aia, feţele  oamenilor, luminate ascuţit, de parcã erau sãpate în lemn. Dar cea mai frumoasã  era Dana lui Radu, cu basmaua cãzutã pe umeri si cu pãrul despletit, ce  frumoasã era si râdea cu capul dat pe spate. Ce-or fi gândit netrebnicii ãia  strânsi în scoalã si privind înspãimântati prin ferestre, cine poate sti. Şi mai  ales când au auzit vioara si toba cea mare, ca de Ajun. Aurel Dimofte si-a  aruncat primul cãciula de pãmânt şi a strigat : «Sã jucãm, fraţilor !»  şi a lovit marginea îngheţatã a uliţei cu bocancul si cu el s-a luat si Ionuţ  Cristea. «Cã ai dreptate», a zis Stan Dumitru, ne smintise focul, ne luase  frica. Şi dupã ei toti ceilalti, Ion Areaua, si Dumitru al lui Crãciun, si  Toader al lui Crãciun, si Stroe, si Marinicã Mihai. Era dansul lor cu moartea,  nu stiau, dar poate cã simţeau. Ne-am prins în horã, am jucat hora ca de  sãrbãtoare. Dansam si chiuiam, dogoriţi. A doua zi, jumate dintre noi se târau  în ţãrânã, plini de sânge, asurziţi de rãpãielile mitralierelor, acolo unde  moartea nu ne priponise deja.”

Oamenii au desfãcut hora  dupã miezul nopţii si au plecat cãtre casele lor, lãsându-i pe agitatori în  plata Domnului si socotind cã au bãgat destulã spaimã într-însii. Când au vãzut  hora destrãmându-se, focurile stingându-se şi au auzit bãtaia tobei tot mai  departe, veneticii au ieşit buluc, mulţumind Dumnezeului lor cã le rãmãseserã  întregi cauciucurile de la unul dintre camioane. S-au înghesuit toţi în el,  uitându-şi în grabã ciomegele, dar neuitând de spaima pe care au trãit-o de a  fi arsi de vii si rãzbunându-se cumplit dupã aceea. Niţu Stan fãcuse rãzboiul  pânã la Stalingrad. El simţi cã liniştea de a doua zi dimineaţa nu e tocmai  bunã. Mai ales cã Stericã Rãducanu venise când încã nu se luminase de ziuã sã-i  povesteascã. „La Suraia sunt maşini cu ofiţeri care stau la pândã. Şi, când  m-am întors de la Piscu, sã povestesc alor noştri care au mai rãmas prin sat cã  se pregãteste altã nãpastã, un civil mãrunţel, cu palton bleumarin, iese din  întuneric, în capul satului. «De unde vii ?», mã opreşte. «De la Vadu Roşca.»  Avea o voce rãstitã, dar scotea vorbele stricat.” Avea sã i-o recunoascã mai  târziu, chiar mai repede decât figura, pe care n-o vãzuse prea bine pe  întuneric. Avea s-o audã pânã la obsesie, retrãind de mii de ori acea noapte,  cu spaimele ei, asociate cu vocea aceea a tuturor stricãciunilor, rârâitã,  sâsâitã şi bâlbâitã, care era a lui Nicolae Ceauşescu, trimis de la Bucureşti  sã termine o datã pentru totdeauna cu rãzmeriţele ţãranilor din lunca  Siretului. „Ce treabã ai pe aici la ora asta ?” „Vin sã-mi iau  femeia !” A zis-o fãrã sã-şi dea seama dacã celãlalt îl crede ori ba. Dar  aceluia, lui Nicolae Ceauşescu, îi pãsa prea puţin de asta. „Ce-i pe la Vadu Roşca ?  Sunt oameni cu furci şi topoare ?” Stericã Rãducanu şi-a întors putin  privirea ca sã vadã dacã se desluşeşte pe cer vreo umbrã roşiaticã de la hora  cu torţe. Dar cerul stãtea ca un clopot smolit şi nemişcat. Aşa cã se întoarse şi  zise : „N-am vãzut.” „Fumezi ?” „Fumez.” Ceausescu i-a dat o ţigarã şi  i-a întins şi chibritul aprins, ţinând îndelung flacãra în dreptul chipului  lui. „Te privea ca sã te ţinã minte”, zice Damian Pãtraşcu. „Aşa am crezut si  io, cã d-aia, da’ nu numai de aia. Io nu mai puteam, cã mi se muiaserã  picioarele. «Pot sã plec ?», i-am zis. «Poţi.» Am plecat, împleticindu-mã.  S-a uitat lung dupã mine şi d-aia n-am început sã alerg decât dupã ce m-am  îndepãrtat binişor. Da’ nu m-a crezut, ţtia cã-l minţisem. Cât se uitase la  mine cu chibritul în dreptul ochilor, el nu s-a uitat drept în ochii mei, s-a  uitat la mâna în care ţineam ţigara şi a vãzut cum îmi tremurã. Cã adicã mi-e  fricã, pentru cã minţeam. A ştiut cã-l minţisem.” „ Ṣi de ce nu te-a arestat  atuncea ?” „Ce sã piardã timpul cu mine ? Ṣtia cã mã aresteazã oricum  a doua zi sau în sãptãmâna urmãtoare şi cã n-am unde sã fug. Niciunul n-a avut  unde sã fugã, ne-au prins si ne-au arestat pe toti, ba chiar pe mai multi  de-atât.”

Niţu Stan i-a ascultat  povestea şi a presimţit c-or sã vinã şi cã nu mai e cale de întoarcere. S-a dus  sã-i adune pe ceilalti. În uliţã l-a ajuns bãiatul care nu avea mai mult de şase  ani şi care i-a întins cuţitul cel mare pentru tãiatul porcului : „Tata, ia  cuţitul, sã nu te omoare…”. S-au adunat la marginea dinspre Focşani a  satului. A adus fiecare câte ceva, cãruţe vechi, scânduri groase, bolovani, mese  din stejar negeluit, butuci. „Tu, i-a spus Stan Niţu lui Ionuţ Cristea, urcã-te  în clopotniţã. Dacã-i vezi cã vin, trage clopotul.” „I-am zis lui, mai bine  nu-i ziceam, cã şi-acuma mi se rupe sufletul cã l-am trimis la moarte. Şi s-a  luat si Vasile Haralambie dupã el, un bãietan, n-avea nici doişpe ani. Sãracu’ bãiat, când l-au gãsit sub scara clopotniţei, l-au bãtut pânã l-au înnegrit, a  dârdâit în friguri pânã la Boboteazã.” Era linişte, asadar mai era încã vreme.  Au aşezat de-a curmezişul camionul rãmas de la ciomãgarii din ajun. Au pus pe  lângã el tot ce-au gãsit, cãruţe, pietre, ceaune de topit grãsime, butuci, au  proptit scânduri, au înfundat cu câlti gãurile, sã ţinã. Dana lui Radu s-a cocoţat  pe capota maşinii şi-şi agita zãbãucã basmaua, ca pe un steag. Numai Niţu Stan  avea puşca lui veche, din rãzboi, care însã n-avea gloanţe, şi o ţinea de ţeavã,  agitându-i patul ca pe o ghioagã. Ceilalţi luaserã ce apucaserã din bãtãturã,  topoare, furci, hârleţe, ciomege de alungat lupii, cosoare pentru rafie. Bãtrânii  stãteau în pridvorul bisericii si se închinau, femeile se smiorcãiau pe dupã  garduri, iar bãrbaţii, toatã suflarea, rezemau baricada, tãind depãrtãrile cu  privirile îngustate.

Se oprise vântul, nu lãtra  un câine, nu se auzea fâlfâit de aripi ori croncãnit de ciori. Nu vorbea  nimeni. Deodatã, s-a auzit un murmur ce furnica pãmântul si pe care l-au simtit  mai întâi cu tãlpile decât l-au auzit cu urechile. Crengile au început sã  tremure, deşi vântul nu se pornise. „Vin tancurile”, îşi spuse Niţu Stan, el  crezu cã strigase, dar, privind în jur la ceilalti, care erau doar nedumeriti,  vãzu cã ei n-au înţeles şi dintr-odatã îi fu milã de ei şi vru sã le strige sã  fugã, ce-o sã facem, adicã, noi cu baricadele noastre de câlţi si de scânduri în  faţa tancurilor si unde o sã ne ascundem de obuzele lor şi de focul rotitor al  mitralierelor, dar vocea nu i s-a mai auzit, deoarece între timp a început sã  batã clopotul cel mare. Oamenii privirã înfioraţi cãtre clopotniţã, femeile îsi  oprirã plânsul în gât, a lui Dimofte, care era cu burta mare, se ridicã si ea  cu mâna la gurã, bãtrânii îşi îndesirã crucile si clopotul bãtea si tremurul  vãzduhului de la bãtaia clopotului se unea cu tremurul pãmântului, încât nu mai  ştiai care e tremurul care blestemã si care e tremurul care binecuvânteazã.

Dana lui Radu i-a vãzut  prima, erau ca o dungã verzuie, pe muchia zãrii, care tot creştea. Niţu Stan înţelese  dintr-o privire cã patul puştii lui şi topoarele şi uneltele câmpului, bune sã rãstoarne  pãmântul şi sã despice pãdurea, erau cu totul nefolositoare împotriva celor  douã tancuri care se apropiau de marginea podului, înconjurate de camioane  care, din câte putea el sã-şi aducã aminte, foloseau la cãratul mitralierelor.

Tancurile se oprirã şi odatã  cu ele camioanele, care fãcurã un viraj şi se proptirã cu spatele spre  baricadã, ridicând prelatele şi scotând la ivealã, într-adevãr, ţevile lungi si  perforate ale mitralierelor. Din camioane coborârã câţiva ofiţeri în uniformele  Securitãţii, iar în fruntea lor acelaşi bãrbat scund, cu cãciulã militarã şi  scurtã bleumarin. Ei se oprirã în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni  ieşirã în fata baricadei. Bãrbatul mãrunţel ridicã mâna dreaptã si ei crezurã  cã vrea sã le vorbeascã. Clopotele amuţirã.

Oamenii fãcurã un pas  înapoi. Lângã Niţu Stan, Costicã Arbãnaş cãzu în genunchi şi-şi desfãcu la  piept, rupând-o, cãmaşa. Lângã el Auricã Dimofte, Stroie Crãciun şi, strângând în  mânã toporul, Ionicã Areaua. Apoi ceilalţi venirã unul câte unul. Cocoţatã pe  cabina maşinii rãsturnate, Dana lui Radu rãmase încremenitã, strângându-şi  basmaua la piept.

Atunci, se întâmplarã câteva  lucruri dintr-odatã. Bãrbatul acela, Ceauşescu, îşi lãsã braţul în jos cu o mişcare  iute. Clopotul porni sã batã din nou, acoperind şuierul gloanţelor, dar  rãmaserã focul stârnit de ţevi şi plumbii care umplurã aerul. Primul cãzu Aurel  Dimofte, întâi în genunchi, privindu-şi nedumerit palmele lipite de pieptul din  care ţâşnea sângele, şi apoi prãvãlit, tot cu genunchii îndoiti, pe spate,  împins de gloantele ce continuau sã i se îndese în trup. Dana lui Radu fu  seceratã cu atâta putere, încât ţâşni în sus, ca o pãpuşã de câlţi, şi rãmase  câteva clipe în aer, proptitã de gloanţe, înainte de a se prãbuşi pe capotã, cu  braţele desfãcute. Pe Costicã Arbãnaş, în genunchi, gloanţele îl ferirã ca  printr-o minune, dar rãmase aşa, neclintit, cu gãvanele golite, într-un plâns  pe care nici mãcar nu şi-l simţea. Niţu Stan se aruncã în ţãrânã şi se  rostogoli spre margine, dar se întoarse sã-l tragã pe Stroie Crãciun, care  gemea întruna : „Stane, nu mã lãsa…”, pânã când sângele îi ţâşni pe  gurã, sufocându-l. Clopotul continua sã batã, de parcã clopotniţa cursese, ca o  vãruialã, peste pereţii bisericii şi biserica întreagã era o clopotniţã cu pereţii  de aramã. Dangãtul deveni atât de asurzitor, încât biserica se ridicã, uriaşã,  îsi aşezã temeliile pe marginea zãrii şi cerul deveni o cupolã arãmie, iar un  clopot mult mai mare lovea în pereţii cerului. Mitralierele rãpãirã clopotniţa,  dar clopotul continua sã batã. Tancurile pornirã încet, continuând sã rãpãie, si  spulberarã baricada ca pe un muşuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltã  scânduri şi trupuri. Rãniţii se târau din calea lor, ca sã nu-i striveascã şenilele.  Mitralierele mãturau acum doar clopotniţa, se dãdea o luptã giganticã între  dangãtul clopotului şi şuierul gloanţelor în care clopotul, chiar dacã turla, cu tencuiala muşcatã de gloanţe, sfârtecatã şi înãbuşitã în fumul alb al  vãruielii, rãmãsese doar ca o scurtelcã zdrenţuitã, ieşea biruitor. Pânã când ţeava  unuia dintre tancuri se ridicã încet şi slobozi un obuz care ţinti chiar în  miezul clopotniţei. Ionuţ Cristea murise cu siguranţã mai demult şi clopotul luptase  singur mai departe. Obuzul ucise si clopotul.

Când dangãtul tãcu, atunci  tãcurã şi gloanţele. „Nu se mai termina, îşi aminteau unii, credeam cã or sã ne  omoare pe toţi.”  „A ţinut doar ca la  zece minute, spuneau alţii, a fost ca o grindinã, ca o rãpãialã de varã.”

Când toate celelalte au  tãcut, s-au auzit şi vaietele rãniţilor. Fuseserã pânã atunci un fel de ţinte  mişcãtoare, trupuri de pâslã dezarticulate care se rãsuceau cu braţele în  lãturi sau îngenuncheau, apãsându-se, dupã cum îi nimeriserã gloanţele, se  târau, agãţându-se cu unghiile si cãutând cu tãlpile pe pãmântul îngheţat  trepte de care sã se propteascã, ca şi cum ar fi mers pe o scarã, se adãposteau  cei mai slabi în braţele celor mai mari, cei însângeraţi în braţele altor  însângeraţi, cãci sângele începuse sã se amestece, încât nu mai ştiai a cui ranã  e aceea.

„Stãteam ghemuit sub scara  clopotnitei, îşi aminteşte Vasile Haralambie. Clopotul bãtea de-acum singur,  parcã era viu. Ionuţ era mort, cu mâinile prinse de frânghie, cu faţa si hainele  amestecate cu sânge şi cu vãruialã. Cu faţa aşa albã, era ca un sfânt din aceia  pictaţi pe peretele bisericii. Pe urmã s-a auzit un zgomot mare si s-a fãcut o  luminã ca de fulger. Clopotul a tãcut. Au venit soldaţii. Unul dintre ei a scos  baioneta si i-a descleştat degetele cu tãişul, ca sã nu se mai scuture  frânghia.”

„Atunci am auzit ca prin vis  bãtaia clopotului, îsi aminteste Ionitã Haralambie. Credeam cã am murit si am  ajuns în Biserica Raiului, dar am deschis ochii si i-am vãzut cum coboarã din  camioane si merg printre noi, cei rãniti, cu puştile aţintite în jos, spre frunţile  noastre.”

„Pe noi, cei vii, îsi aminteşte  Marin Crãciun, ne propteau cu ţeava puştii în gât, ca sã ne sperie de moarte,  dacã nu ne fusese de ajuns. Pe cei morţi îi rãsuceau cu puşca si, dacã nu se  putea, cu bocancii, ca sã fie cu faţa în sus. Dar nu se osteneau sã le închidã şi  ochii, cã ei, de moarte nãprasnicã, muriserã cu ochii deschişi.”

„Am rãmas în genunchi si nu  mã puteam opri din plâns, îşi aminteste Costicã Arbãnaş. Asa cum alţii, de  fricã, se scapã în nãdragi, eu mã scãpasem pe obraji. Respiram plâns, gâfâiam, nu  alta. Era fierbinte şi curgea şuvoaie, cã ziceai cã parcã plângeam sânge. S-au  oprit doi şi unul mi-a proptit puşca în frunte si ãlãlalt a zis : «Lasã-l,  nu vezi cã s-a smintit ?». Si am rãmas asa pânã la nãmiaz, nimica nu-mi aduc  aminte. Decât cã m-am prãvãlit ca un buştean pe ulitã si nici atuncea nu m-am  oprit din plâns. Când m-am trezit, se fãcea searã si nu mai era nimic în jur,  decât un miros dulce, de sânge nãclãit. La şcoalã era luminã. M-am apropiat şi  m-am uitat pe fereastrã, îi bãtea pe oameni, în altã odaie erau ãia morţi,  aruncaţi unul peste altul. Abia atunci, de atâta grozãvenie, mi-a stat  plânsul…”

„L-au tras pe Cristea din clopotnitã, îsi  aminteşte Lazãr Sandu, şi l-au aruncat de pe acoperiş. A cãzut cu bufniturã, ca  o pasãre moartã. P-ormã l-au tras de mâini pânã cãtre mijlocul uliţei. În urma  lui a rãmas locul în care cãzuse, ca o ciupercã roşie, si o altã linie roşie,  întreruptã acolo unde capul i se hurducase pe bolovani, de parcã însemnau cu el  hotarul dintre pãmânturi.”

„Marinicã Mihai a murit  ghemuit, îşi aminteşte Ioniţã Haralambie. Ai fi zis cã e un prunc care doarme,  dacã n-ar fi fost sângele scurs bãltoacã sub el. A venit câinele lui şi l-a  lins pe obraz, dar l-a simţit rece şi nemişcat. Atuncea, câinele a adulmecat sângele  şi a început sã-l lipãie. N-avea vinã, câinele, sãracul, sângele era mai cald şi  câinele, cine ştie, simţea cã sângele e viu si cã, în locul mortului, îl  recunoscuse. A lipãit pe îndelete, nu l-a gonit nimeni de acolo…”

„Maicã-mea se ţinea cu  mâinile de burtã, îsi aminti Ionicã Dimofte, sã nu mã lepede. Asa cã eu ştiu  lucrurile astea numai din auzite si pe apucate, cã nimeni nu a vrut sã povesteascã  de la început şi pânã la sfârşit. Ziceau câteva vorbe si pe urmã încremeneau,  de parcã acuma s-ar fi întâmplat din nou. Nu mai voiau sã-şi aminteascã si asa  am început eu, care atuncea eram în pântecul maicã-mii, sã-mi amintesc în locul  lor. Mai ales despre cei morţi, dintre care tatãl meu, Auricã Dimofte, a fost  primul. I-au luat şi i-au aruncat ca pe niste saci aduşi de la moarã, unul  peste altul. Pe urmã i-au îngrãmãdit într-o salã de clasã şi i-au lãsat acolo,  pânã a cãzut întunericul. I-au încãrcat într-un camion şi i-au dus, nimenea nu ştia  unde. Ca sã nu-i jeleascã lumea la vedere. I-au îngropat prin alte pãrţi, la  marginea cimitirelor, fãrã cruce, fãrã popã şi fãrã lumânare. Nişte oameni cu  frica lui Dumnezeu au pus mai târziu cruci din scânduri bãtute una peste alta,  la repezealã, una la mai mulţi, cum au fost ei îngropaţi, mai mulţi odatã. Mormântul  lu’ tata l-am gãsit abia peste treişcinci de ani, dupã Revoluţie, tocmai la  Floreşti. Am vorbit cu groparii bãtrâni, l-am cunoscut dupã haine. Avea un  chimir frumos, lat, de piele, în care ţinea actele de proprietate pe pãmânt. S-a  îngropat cu acte cu tot. Când am luat pãmântul înapoi, am fãcut proba cu  martori, hârtiile putreziserã. Ṣi l-am mai recunoscut dupã urma glonţului din  frunte.”

„Au crezut cã am murit, îsi  aminteste Marin Crãciun. Când sã mã ia, am mişcat. Atuncea omul cela mic, în  scurtã albastrã, mi-a tras un bocanc în burtã şi m-a înjurat. Da’ io n-am zis nimica  şi numai am gemut şi l-am blestemat în gând. L-am blestemat greu, tare de tot,  cu tot neamul lui şi pentru toţi morţii noştri. Şi aşa s-a şi întâmplat. Zic  unii cã a fost de la revoluţie, de la Iliescu, trebuia sã-l împuşte ca sã-l  facã sã tacã, da’ nu-i adevãrat. I s-a tras de-atuncea, de la iarna aia si de  la blestemul nostru, al roşcãnenilor de la Vadu. Uite şi dovada. A murit tot aşa  cum l-a omorât el, cu batalionul de Securitate de la Tecuci, pe Aurel al lui  Dimofte. La fel şi la fel. Tot aşa a cãzut în genunchi şi atât au tras în el,  cã a cãzut pe spate, tot în genunchi şi tot ca Auricã Dimofte. Numai cã Ceauşescu  a avut moarte blestematã, cu mâinile legate la spate, n-a putut nici mãcar sã-şi  ducã mâinile la piept, ca Auricã, sã încerce sã-şi îndese înapoi sângele care-i  curgea. Mai multe nu mã întrebaţi cã nu mai aud, atâta m-au bãtut numai în cap,  cã nu mai aud decât un ţiuit. Ultimul lucru de care mi-aduc aminte cã l-am  auzit pe pãmântul ãsta e înjurãtura lu’ Ceauşescu.”

„Ne-au anchetat douã zile.  Ne întrebau şi p-ormã ne bãteau, îşi aminteşte Damian Pãtraşcu. Cãdea unul lat,  se apucau de altul. Cã cine a pus la cale rãzmeriţa. Cã dacã a venit vreunul din  altã parte. Cã dacã ştim ceva de grupurile din munţi. Cã cine au fost capii, care  a avut ideea cu baricada. Şi pe urmã iar, de la început. Pe ãştia care am luat  asupra noastrã şi pe încã unii ne-au dus la Galaţi. Acolo m-au bãtut numai cu bocancii  peste gurã, cã mi-au rupt toti dinţii. La jumatea lui ianuarie a început  procesul, la Tribunalul Militar din Constanţa. Pe urmã ne-au dus la Gherla. Am  luat toţi de la cinşpe la douãşcinci de ani închisoare pentru crimã de terorism  împotriva puterii de stat, articol 199, Cod penal. Doi ani n-am avut voie la  pachet şi la scrisori. Ai noştri ne plângeau ca pe morţi. Şi, dacã nu eram ca şi  morţi, atunci ce eram ?”

„Ne-au dat drumul în toamna  lui 1964, îşi aminteste Gheorghe Porumboiu. Când am ajuns în sat, nu a sãrit  nimeni sã ne dea bineţe. Lumea se uita la noi de dupã gard. Numai câinii au venit  la noi sã ne lingã picioarele. Tremuram de atâta frig şi foame şi bãtaie. Da’ câinii  ne-au cunoscut, nu ne-au lãtrat. Pe urmã, s-au deprins si oamenii cu noi. Da’,  de povestit, n-am povestit şi nu ne-a întrebat nimeni. Acuma e prima oarã.”

„Când au venit apele,  astã-varã, îşi aminteşte Marin Crãciun, a zis lumea cã o fi vrut bunul Dumnezeu  sã spele sângele care a mai rãmas uscat printre pietre, de-acu’ cincizeci de  ani, cã se împlinesc acuma. Da’ nu e, cã sângele se moaie întâi tot cu sânge şi  dupã aia se spalã cu apã. D-aia au luat apele pe Marin Dobre, pe Ionel Crãciun si  pe Neculai Dimofte şi pe încã vreo câţiva care au fost la baricadã şi care au  scãpat atuncea, la 57, de gloante, da’ n-au mai scãpat acuma de viiturã, cã  erau bãtrâni şi n-au putut sã se tie. Da’ io zic aşa, cã nu putea Dumnezeu sã  zicã una ca asta, cã El şstie cã sângele ãla e întâi în minţile noastre. Poate  atuncea sã se vindece, când ne-o lua pe toţi, unul câte unul, dar poate cã nici  atuncea…”

La Vadu Roşca au fost  optsprezece condamnaţi, la Suraia cincisprezece, la Rãstoaca patruzeci şi la  Cudalbi cincizeci. Erau tineri, n-au murit prin puşcãrii. Dar nici viaţã nu s-a  numit cea pe care au trãit-o dupã aceea. La Vadu Roşca au fost în dimineaţa  zilei de 4 decembrie 1957 patruzeci şsi opt de rãniţi. Peste asta s-au numãrat  zece morţi: opt bãrbaţi, o femeie, Dana lui Radu, şi un clopot.

Toţi, cu mormânt fãrã nume,  ca şi ceilalţi morţi ai noştri pe care îi pomeneam de 24 aprilie, ziua  masacrelor. Dar şi fãrã pomenire, deci cu atât mai singuri. Eram copil, mormintele lor erau risipite fãrã sã ştie cineva unde sã plângã la cãpãtâiul lor,  cei condamnaţi erau încã în puşcãrie, la Gherla şi la Aiud, Ana lui Dimofte şi  alte câteva vãduve se înhãmaserã la muncã, sã-şi creascã pruncii rãmaşi orfani,  care încã multã vreme aveau sã fie socotiţi odrasle de bandiţi. Dar ceea ce  conta pentru mine atunci, ghemuit sub zidul din spate al casei, la umbra  nucului, era coliva, atât de bunã şi de dulce, cu atât mai dulce cu cât morţii  rãmãseserã fãrã pomenire, deci tânjind dupã lumea asta.

„Ṣi, dacã sunt morţi fãrã  pomenire, a spus bunicul Garabet, şi dacã mormintele lor sunt morminte fãrã  cruce şi neştiute, atunci o sã-i pomenim laolaltã cu morţii noştri fãrã cruce.”  Ṣi, pentru cã Ana lui Dimofte ştia mai bine cifrele, de la socotelile negoţului  ei cu brânzeturi, decât literele, i-a înşirat bunicului numele lor, pe care el  le-a scris pe un colţ de hârtie: Dana Radu, Aurel Dimofte, Ionuţ Cristea,  Dumitru Marin, Ion Arcan, Dumitru Crãciun, Toader Crãciun, Stroie Crãciun,  Marin Mihai. Apoi, bunicul a amestecat numele acestea printre ale noastre, înghesuindu-le  pe foile de hârtie, dar încãpând totuşi, cãci morţii, mai ales cei fãrã cruce şi  fãrã pomenire, cu trupurile lor subţiate, ocupã mai puţin loc pe lumea aceasta  decât cei vii.

87 Responses to “Suraia 1959 – Suraia 2012. Cu cât înţelegem mai puţin din lecţiile ei, cu atât istoria este mai dureroasă.”

  1. movilaieremia spune:

    nar fi mai bine suria 1907

  2. liberalism spune:

    @tiberiu
    Imi cer scuze ca intervin dar chestia cu procesul-injuriile nu cred ca ar rezolva ceva. Eu cand am postat chestia cu “dreptatea in fata legii” referitor la “cetatean” am facut-o pentru a aduce in discutie zicerile acelui judecator Danilet. Acela n-a facut decat sa ameninte si sa intimideze. Cetateanul era dispus sa spuna si cum il cheama si unde sta ba voia sa-si “ia” si lectia (ironic vorbind) :) Nu trebuie sa devenim procesomani. Cand iti este afectata grav imaginea, chiar se cere un proces, dar pentru un lazaroi care scrie pe o retea de socializare…Ca preia si presa portocalie acele infamii asta este mai rau. Daca citeste Barroso acel text …Asta este greu cu propaganda comunisto-basista. Ataca , jigneste, minte si totul pentru ca exista libertatea presei. Ei prin libertatea presei inteleg ca pot matura cu oricine. Vai de presa noastra! Daca domnul Antonescu ar veni cu un comunicat, iti dai seama ce ar urla “presa” vreo 5 zile? Ca e dictator, ca nu sunt liberi sa se exprime etc. N-ati inteles cum se face acum propaganda? Prin presa/mass-media prin coloneii facuti peste nopate. Eu nu stiu cum mai rezista adevaratii politicieni. Cei care pot combate cu cifre tot raul pe care l-a facut guvernarea Boc, cei care au ideologii, cei care au un program bine definit. De cand a venit suspendatul la Cotroceni, totul a luat o alta turnura. Cat rau a putut face numai prin limbaj, nu mai spun de restul. Trebuie sa ai nervi de otel ca sa rezisti acestor infami.

  3. Eva spune:

    @Varujan Vosganian
    Ce faceți cu personajul colectiv căruia îi place să se uite prin găuri, nu este treaba mea. Că niște cetățeni plătiți din banul public, folosesc aparatura unei instituții publice, pentru a ”sparge” un grup particular de amici care stau la o ceașcă de vorbă, mi se pare ușor de verificat și de luat măsuri. Să faceți dumneavoastră personal poliție, nu vă stă în caracter dar mai suntem și noi ceilalți pe aici, mai sunt și cititorii care nu postează, oricine le poate lua urma și lua măsuri disciplinare dacă se dorește acest lucru. Chiar șeful lor poate descoperi că subalternii își folosesc timpul în alt scop și nu se mai uită prin găuri cum ar trebui (nu toți securiștii sunt băsiști).
    @Cris
    Sâmbăta și duminica, nu sunt plătiți corespunzător și nu prea muncesc. Vorbim și noi mai liniștiți…

  4. Povesti cu litere de singe si foc in carnea istoriei tarii care ar trebui citite, daca se poate, in orele de istorie a patriei la scoala. E bine ca se scrie despre aceste povesti ascunse cu grija de nemernicii neamului de mai bine de 50 de ani incoace, poate ca tinerii romani de miine sa reinceapa sa citeasca peste citiva ani, daca se va putea reveni la valorile morale si educative normale. Romanii nu au invatat nimic de la cei ai caror patrii au fost sterse de pe fata pamintului iar popoarele au plecat, citi au scapat,in pribegie prin lume.
    Pacat mare, macar daca ar avea reflexul de a afla istoria proprie, sa invete ce inseamna sa ai o patrie, un nume si un renume in viata alturi de alte natii. Poate asa nu s-ar mai pleca umili cautind in permanenta un stapin?! Poate asa, stiind ca romanii din alte timpuri nu au fost toti pres in fata nedreptatii si hotilor, chiar si de aceeasi natie ca ei, si-ar putea stringe curajul sa se scuture de jugul dictatorilor.
    Felicitari d-le Vosganian, sinteti un roman mai roman ca altii, un patriot!

  5. @ Aurel

    In rest, ce?

  6. @ Aurel

    Aflu ca in IAsi au găsit 20 de persoane care au votat dublu. Pe lângă cele 14 ooo de reclamații de la europene si cele 12 ooo de la prezidențiale, e cam putin…

  7. @ aurel

    Pai ce, Mazare si Vanghelie luau declaratii de la oamenii care mancau carnati?