Votul uninominal, în loc să aducă o îmbunătăţire a vieţii noastre politice, a contribuit la degradarea acesteia. Nicidând nu am fost martori ai trădărilor de tot felul, al negoţului pentru obţinerea de candidaturi şi pentru obţinerea de voturi ca in ultimii patru ani. Nu cred că exagerez spunând că, faţă de listele iniţiale, validate în Parlament, cel puţin 80 de parlamentari s-au mutat de colo-colo, de la un partid la altul, ba chiar, uneori, cu dus-întors.
Partidele politice au acceptat votul uninominal în urma uriaşei presiuni a opiniei publice, a ferventelor campanii de presă. De fapt, nici clasa politică şi nici alegătorii nu erau pregătiţi pentru votul uninominal. Unii spun că varianta de vot uninominal aleasă e de vină. Cealaltă formulă, în care câştigătorul ia totul, a fost respinsă de Curtea Constituţională. Vă imaginaţi că, într-o astfel de variantă, USL ar fi câştigat, fără nicio problemă, peste 80% din mandate, UDMR s-ar fi înjumătăţit, ARD abia ar fi încropit grupuri parlamentare, iar partidul DD ar fi fost pe nicăieri.
Votul uninominal a “reuşit” câteva lucruri, in primul rând, să scumpească teribil lupta electorală. Cred că faţă de 2004, cheltuielile însumate ale tuturor candidaţilor sunt de patru-cinci ori mai mari. Înainte erau două capete de listă, acum, practic, fiecare candidat e în fruntea listei, ceea ce necesită cheltuieli suplimentare de imagine. Mita electorală, prin personalizarea candidaţilor, a căpătat proporţii considerabile şi s-a diversificat până la hilar. Candidatul nu livrează alegătorilor idei şi modele de comportament, ci saltele, treninguri, ceasuri electronice din plastic, fesuri, fulare, mănuşi, şorţuri pentru gospodine, genţi cu rechizite, pantofi, bocanci de iarnă (stângul înainte de alegeri şi dreptul după, numai în caz de căştig, altminteri alegătorul rămâne doar cu ţopăiala), godaci, curcani, pui zburaţi, peşte, ulei, zahăr, orez (vestitul UZO), pelerinaje la mănăstiri etc.etc. Tejghelele electorale sunt ticsite cu marfă, cel mai adesea de provenienţă chinezească, atunci când e vorba de îmbrăcăminte, şi de provenienţă ocultă, atunci când e vorba de alimente. Cum bine vă imaginaţi, negoţul electoral este exceptat de la plata TVA.
Cea mai tristă consecinţă a votului uninominal este decăderea umană. Candidaţii nu sunt, adesea, printre liderii politicii locale. Unii dintre ei ajung, prin mecanismul votului, din întâmplare în Parlament. Neavând o carieră politică nici în spate, nici înainte, obiectivul lor este acela de a-şi maximiza mandatul. Ceea ce presupune, obligatoriu, situarea de partea puterii. Parlamentul se transformă într-un fel de jgheab care se apleacă spre guvernare şi mulţi parlamentari se lasă să curgă, prin ţevăria ademenelilor ori a şantajelor, de la deal la vale. Ca să nu mai vorbim de momentul alcătuirii listelor, când cei care nu mai au loc undeva, se mută în altă parte, ca la cinematograf când, după începerea spectacolului, altcineva ţi-a ocupat locul şi te aşezi unde găseşti liber.
Am trăit în aceşti ultimi ani multe decepţii. Am să mă refer doar la una dintre ele. Senatorul de Teleorman, Romeo Nicoară, este un om tânăr, cu farmec. Este un produs politic al PNL, de a cărui destoinicie şi loialitate nu se îndoia nimeni. În fine, un tânăr cu viitor şi cu resurse. Întâmplarea a făcut ca în anul 2008, intrarea lui să fie o surpriză, chiar şi pentru el însuşi. Filiala Teleorman, unde a fost acceptat mai mult din politeţe faţă de centru, nu l-a integrat, el însuşi nu a avut puterea să se impună, astfel încât filiala, în situaţia în care mai toate candidaturile deveneau eligibile, nu l-a mai dorit. Iar altă filială care să şi-l asume nu s-a găsit, în condiţile în care PNL nu mai are aproape cinci sute de candidaturi, ca in 2008, ci mai puţin de jumatate, iar multe dintre ele au mari şanse să devină mandate parlamentare. În momentul care alţi colegi de-ai noştri ameninţau cu plecarea din partid dacă nu se găseşte o soluţie pentru dânşii, Romeo Nicoară a declarat că, indiferent ce se va întâmpla, el nu va părăsi PNL. L-am lăudat pentru asta în faţa grupurilor parlamentare. Ce să vezi? La depunerea candidaturilor l-am găsit pe Romeo Nicoară pe listele PP-DD!
Am dat acest caz, dar ele se multiplică cu zecile. Parlamentari care în 2012 candidează pentru alte liste decât cele pentru care au candidat în 2008. M-am întrebat, ce îl face pe un tânăr care are deja ani buni petrecuţi în politică, a fost senator şi, într-o viitoare guvernare, avea şanse să ocupe o funcţie publică meritorie, să meargă la Partidul Popular (!?). Mă gândesc că, pentru unii, Parlamentul e un mod de supravieţuire. Alţii sunt orbiţi de dorinţa de a se răzbuna pe cei care i-au ignorat. Alţii, pur şi simplu, cred că partidul e ca un fel de fabrică, dacă nu-ţi măreşte salariul sau intri, pentru o perioadă, în somaj tehnic, îţi cauţi serviciu în altă parte.
Iarăşi trist e că de această boală a transhumanţelor peste munţii golaşi ai rătăcirilor de tot felul se contaminează şi tânăra generaţie politică. Oamenii nu mai intră în politică din convingere. Nu mai ştim care sunt unii şi care sunt alţii. Intrăm într-o învălmăşire care, cum se vede, degenerează în devălmăşie.
@ liberalism
Stimate domn, lucrurile sunt ceva mai complicate de atât. Am însă alt proiect de lege pe care îl promovez… O lege a jurământului.
Parlamentarii depun un jurământ (la fel şi cea mai mare parte a celor care ocupă diferite funcţii în organigrama statului român, de la jandarm la preşedintele României).
În cazul Parlamentarilor jurământul spune aşa:
“Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, independenta, unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!”
Încălcarea jurământului nu duce însă la o pedeapsă penală, ea este sancţionată constituţional (adică politico-moral). Altfel spus, cetăţenii nu au nici un fel de putere în a sancţiona cu ceva, dar Divinitatea va răzbuna jurământul fals.
Ei bine, eu doresc o lege a jurământului prin care, cei ce încalcă jurământul, să fie pedepsit de lege conform gravităţii încălcării jurământului. Nu e normal ca un şef al fiscului care fură bani (indirect, desigur) să plătească pentru câteva milioane de euro cât unul care fură trei ştiuleţi. Poliţistul care ia o şpagă ar trebui şi el să plătească un pic în plus faţă de un profesor care ia un săpun sau un buchet de flori…
Iată cât de uşor ajung cei de la CCR şi CSM să poată fi sancţionaţi… Jurământul este un element obligatoriu pentru preluarea funcţiei. Încălcarea jurământului înseamnă deci şi pierderea funcţiei. Sigur, este greu de probat… dar este îndeajuns să fie condamnaţi 50-100 de funcţionari şi frica păzeşte pepenii.
O a doua iniţiativă legislativă ar fi ca oricine are o funcţie în stat să poată fi demis prin referendum organizat la nivelul funcţiei. Astăzi singurul care poate fi demis prin referendum iniţiat de cetăţeni este primarul…
Iată încă o cale să scăpăm, la o adică, de un judecător dubios de la CCR, de un membru dubios al CSM, or pur şi simplu de un procuror sau un judecător dubios din Justiţia românească.
Mai mult, un Guvern susţinut de Parlament este practic imposibil de demis. De ce să nu se facă şi o demitere prin iniţiativa cetăţenilor (iniţiativă analoagă provocării revizuirii constituţiei)? De ce nu o dizolvare a Parlamentului prin referendum? De ce nu iniţierea referendumului de demitere a preşedintelui chiar de către cetăţeni…?
De multe ori se ajunge, printr-o formă perversă. din punct de vedere logic. ca reprezentanţii din Parlament să aibă o putere mai mare decât exprimarea directă prin referendum.
@ liberalism
Întrebaţi dacă Parlamentul nu trebuia să aibă ultima decizie la referendum. Aici cred că se aplică cutuma. La referendum anterior Parlamentul nu a făcut altceva decât să ia act, deci nu a decis nimic.
Eu nu pot reproşa nimic nici Parlamentului şi nici CCR în ceea ce priveşte referendumul. Greşeala a fost a membrilor USL. Problema numărului celor de pe lista electorală trebuia adusă la BEC, nu la CCR, nu în altă parte.
După cum ştiţi, membrii BEC au fost următorii:
Judecători
GABRIELA ELENA BOGASIU Președinte
DĂNUȚ CORNOIU
ALINA SORINELA MACAVEI
LUIZA MARIA PĂUN
ELENA CÂRCEI
AURELIA MOTEA
TATIANA GABRIELA NĂSTASE
Reprezentanții partidelor politice parlamentare
CRISTIAN ENE Partidul Democrat Liberal
CRISTIANA UZUNĂ Partidul Social Democrat
ALINA ȘTEFANIA GORGHIU Partidul Național Liberal
MIHAI TRAIAN MUSTĂCIOSU Partidul Conservator
ARISTIDE ROIBU Uniunea Națională pentru Progresul României
ZSUZSÁNNA PÉTER Uniunea Democrată a Maghiarilor din România
USL avea minimum trei membrii ce putea contesta numărul celor înscrişi pe listele electorale permanente… dar nu au făcut-o.
Faptul că în BEC sunt judecători (şi nu din cei contrafăcuţi ca la CCR, din cei adevăraţi) nu este întâmplător, acest lucru permite BEC să ia HOTĂRÂRI ale Biroului Electoral Central adoptate în interpretarea Legii. BEC-ul avea toată autoritatea să spună cum stă treaba cu numărul cetăţenilor înscrişi pe listele permanente, CCR-ul nu avea cum să schimbe datele oferite de BEC, putea, cel mult, să anuleze referendumul şi să-l mai facă o dată.
Nu sunt prea sigur însă dacă invalidarea referendumului, pe motiv de lipsă de cvorum, nu ar fi trebuit să conducă la repetarea referendumului… aici este deja o altă poveste.
@tiberiu
si, de asemenea, a inteles necesitatea ”compromisului tolerabil”. Nu mai spun, intelegi tu ce vreau sa zic :-).
Cu siguranta, doamna ministru este competenta (nu ma indoiam de asta). In rest, stie sa vorbeasca frumos (cu diplomatie) despre justitie si alti demoni
@Bibliotecau
La cum se face referendumul in Romania…nu cred ca referendumul ar fi solutia, ci o lege organica (daca este posibil) pana la revizuirea Constitutiei. Imi dau seama ca nu prea agreati revizuirea Constitutiei dar eu cred ca este necesara. In primul rand ar trebui sa clarificam ce fel de Republica ne dorim (pentru monarhie trebuie schimbata Constitutia si nu stiu daca vom avea vreodata aceasta ocazie). M-am saturat de interpretari, mai ales a presedintelui – cu numirea premierului. Mi-as dori o Republica Parlamentara si sa-mi aleg premierul, nu presedintele. Rolul presedintelui il vad a fi un simbol, sa ne reprezinte tara cu demnitate fara ca acesta sa intervina in executiv.
@Tiberiu
Doamna ministru Pivniceru nu este justitia. Ca doamna Pivniceru mai sunt persoane in justitie, dar ce ne facem cu magistratii care “au in suflet pe cineva”? Acolo vreau sa vad sanctiunile.
DA, am prins si eu tricolorul de la cravata. Dar eram ocupat cu camasile altora.
@ liberalism
Noi nu cu legea avem problema, ci cu disfuncţionalitatea celor care pun în operă aplicarea legii.
Dumneavoastră vă puneţi problema că nu ştiţi ce republică suntem… asta pentru că cineva a spus că suntem republică semi-prezidenţială şi aşa i-a rămas numele. De fapt republica semi-prezidenţială este în Franţa, acolo unde preşedintele înmânează premierului programul de funcţionare şi îl numeşte direct, fără avizul Parlamentului (e drept, Parlamentul îl poate demite, dar asta este deja altceva).
Article 8
Le Président de la République nomme le Premier ministre. Il met fin à ses fonctions sur la présentation par celui-ci de la démission du Gouvernement.
Sur la proposition du Premier ministre, il nomme les autres membres du Gouvernement et met fin à leurs fonctions.
La noi premierul este numit în urma procedurii parlamentare de acordare a încrederii Parlamentului atât pentru echipa Guvernului şi premier cât, mai ales, pentru Programul de Guvernare. Rolul preşedintelui este aceea de a uşura alegerea unui candidat pentru a nu avea 5 partide, 5 candidaţi… şi nimeni să nu renunţe la al său. România este deci o republică parlamentară, chiar dacă parlamentul nu alege preşedintele, chiar dacă parlamentul nu nominalizează candidaţi la funcţia de premier.
Preşedintele nu are voie să interpreteze oficial (adică cu efecte juridice) absolut nimic, el poate interpreta doar neoficial legea, adică să-şi dea cu părerea fără ca cineva să aibă obligaţia să şi facă ceva de pe urma acestei interpretări. Preşedintele României interpretează legea cu urmări pentru că este lăsat de Parlament să o facă, pentru că Parlamentul a cedat şi astfel a consfinţit interpretarea preşedintelui. La fel există şi disfuncţionalitatea CCR care are o activitate, recunoscută de domnul Zegrean, juridico-politică; Acestă disfuncţionalitate conduce la puteri sporite pentru preşedinte.
Problema se rezolvă extraordinar de simplu cu o lege a preşedinţiei. Există o lege a Administraţiei Prezidenţiale, nu şi cea care reglementează ce trebuie să facă preşedintele (respectiv ce nu are voie să facă). Este foarte simplu de făcut o asemenea lege, nu credeţi?… şi se rezolvă tot ce preşedintele şi-a arogat ca drept în mod neconstituţional.
În sistemul constituţional de astăzi nu se poate alege premierul. O astfel de problemă nu poate fi rezolvată prin revizuirea constituţiei, este nevoie de o constituţie făcută de o Constituantă, cu totul nouă. Rolul preşedintelui este deja simbolic, numai că cei trei preşedinţi care au urmat lui Nicolae Ceauşescu au avut, ca arhetip, acest model ceauşist (mai puţin Ion Iliescu în cel de al doilea mandat care a părut a înţelege rolul secundar al preşedintelui comparativ cu primul/primele mandate), şi toţi politicienii care au crescut cu modelul ceauşist nu au comentat nimic.
Stimate domn,
Problema instituţională a României începe de la falsul sistem Putere/Opoziţie. În realitate Constituţia României nu are la bază acest sistem dual, ea pleacă de la conceptul că toată lumea trebuie să colaboreze la bunul mers al lucrurilor. Dacă nimeni nu şi-ar depăşi atribuţiile (vezi puterea discreţionară a autorităţii de pe blogul http://bibliotecaru.blog.com/ sau de oriunde altă parte), dacă toată lumea ar colabora înspre binele României şi al românilor… şi nu s-ar mai bate pe posturi şi avantaje… lucrurile ar sta altfel. Dacă nu, puteţi să daţi şi mama lu’ doamna Constituţia, politicienii oricum nu vor pune în aplicare nimic din ce le strică “Ploile şi Interesele”.
@ liberalism
Aş adăuga la cele spuse domnului Tiberiu, nu numai că ministrul Justiţiei nu este Justiţia, dar nu este nici măcar magistrat. Ministrul Justiţie nu este altceva decât administratorul sistemului Juridic, respectiv “cel ce dă banul”, cel ce organizează… în actul de justiţie nu are însă nici un rol, “nu se poate băga” nici peste activitatea procurorilor şi nici a judecătorilor… desigur, dincolo de activitatea ca membru CSM, adică nesemnificativ.
@liberalism
la fel ca in toate domeniile progresul se realizeaza prin mimetism, prin “copiierea exemplelor pozitive”.Dna Pivniceru este o persoana exemplara si sunt convins ca va avea o influenta pozitiva asupra justitiei in ansamblu daca vom avea sansa ca ea sa ramana pe post cativa ani.
Asa cum si dansa a subliniat faptul ca un judecator are pe cineva “in suflet ” nu este un motiv sa nu-si faca datoria fata de justitie.
Este cunoscut dictonul latin :
Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul – Amicus Plato sed magis amica veritas
Daca ai avea doamne fereste o ruda apropiata vinovata de o infractiune grava nu a-i sfatui-o sa se predea justitiei ?
@VV
Si daca nici cei aflati la putere nu pot opri coruptia (ce blocheaza proiectul Comarnic-Brasov), atunci CINE?
@ epolitikon
Asta a fost prin 2009. Nu a mai fost facuta, deci nu a mai fost coruptie.
http://www.gandul.info/financiar/transporturile-au-anulat-licitatia-pentru-autostrada-zapezii-cu-cateva-zile-inainte-de-deschiderea-ofertelor-care-este-motivul-oficial-10275952
Urgentarea licitatiei prin anulare mie imi miroase a coruptie…