M-am numărat printre susţinătorii fără echivoc ai garantării proprietăţii şi ai reparării abuzurilor comise de regimul comunist împotriva proprietăţii private. Aşa am făcut ca parlamentar, aşa am făcut ca ministru. In timpul mandatului meu de ministru al economiei şi finanţelor am acordat persoanelor îndreptăţite şi moştenitoarelor acestora despăgubiri de miliarde de lei. Consider că e un gest de onoare al statului român să ofere aceste compensaţii care, chiar şi aşa, nu pot acoperi suferinţele şi umilinţele îndurate de atâţia români..

Când, însă, acest principiu menit să corecteze abuzurile vechi împotriva proprietăţii este folosit pentru a naşte alte abuzuri, simţi un gust amar. Iar dacă justiţia însăşi pune umărul pentru a înlesni comiterea acestor abuzuri, atunci amarul se transformă, de-a dreptul, în mătrăgună.

Casa Vernescu este unul dintre cele mai frumoase edificii de secol XIX din România. În prezent se află în proprietatea Ministerului Culturii şi este dată spre administrare Uniunii Scriitorilor din România. În acest mod Uniunea Scriitorilor îşi asigură cea mai mare parte a veniturilor necesare funcţionării şi derulării programelor culturale. Respectivul domn Vernescu, al cărui nume a rămas în eternitate legat de acest superb edificiu, a răposat acum mai bine de un secol. Imobilul a fost înstrăinat încă de atunci, cu voia domniei sale.

Iată că, după un secol, apare o doamnă, pe numele ei Aspasia Dumitrescu, ce se revendică a fi moştenitoarea domnului Vernescu şi a casei ce-i poartă numele. Faptul că legile retrocedării au în vedere doar perioada de după 1945 nu are nicio importanţă, respectiva doamnă doreşte, cu tot dinadinsul, să intre în posesia imobilului. Ministerul Culturii i-a respins notificarea cu respectivele pretenţii, pe motiv că doamna Aspasia Dumitrescu nu a prezentat nicio dovadă că ar fi moştenitoarea domnului Vernescu şi nici că imobilul a fost preluat abuziv de la acesta de către comunişti. În consecinţă,  doamna Aspasia s-a adresat justiţiei. Dânsa cere anularea actelor prin care statul a devenit proprietar şi, de asemenea, anularea testamentul respectivului domn Vernescu.

Că imobilul din Calea Victoriei nr. 133 nu are nicio legătură cu retrocedarea bunurilor confiscate de comunişti stau dovadă nenumărate acte. Pe unul dintre ele vi-l pot pune la dispoziţie eu însumi, în calitatea mea de ministru al economiei. La 13 septembrie 1938, MInisterul Economiei a cumpărat această clădire de la Legaţia Italiei în România, în baza unui act de vânzare-cumpărare a cărui copie o putem pune la dispoziţie oricui doreşte. Că o clădire care aparţinea statului în 1938 nu mai putea aparţine după 1945 domnului Vernescu, ce murise deja cu câteva decenii mai înainte, şi că statul nu mai avea de ce să naţionalizeze o clădire care-i aparţinea, e mai presus de orice îndoială.

Am sta deoparte, amuzaţi, lăsând justiţia să respingă, drept ridicolă, această pretenţie. Din păcate, lucrurile nu stau deloc aşa. Pentru că, între timp, numărul moştenitorilor domnului Vernescu s-a diversificat. Doamna Aspasia şi-a mai găsit câteva rubedenii, pe numele lor George Becali, Ion Florescu şi Asyali Mustafa Kaan (?), cărora le-a cedat 75% din drepturile litigioase. Deşi are un contract de administrare pe o perioadă de cincizeci de ani, din care s-au scurs abia douăzeci, Uniunii Scriitorilor din România i s-a respins cererea de intervenţie în proces, din motive pe care judecătorii nu le-au precizat. Dar partea cea mai tare acum vine. Imobilul fiind evaluat la 20 de milioane de euro, taxa de timbru e de 200 000 de euro. Dat fiind că doamna Aspasia are o pensie de 700 de lei, a formulat o cerere de ajutor public judiciar. Cererea a fost admisă şi taxa a fost redusă la 1000 lei. Astfel încât domnii George Becali, Ion Florescu şi Asyali Mustafa Kaan devin, ca proprietari virtuali ai Casei Vernescu, beneficiari ai sistemului de protecţie socială oferit de justiţia română! Cine sunt judecătorii care au socotit că aceşti domni - pensionari şi dânşii, probabil - au nevoie de protecţie socială, nu ştiu să vă spun. Dar după cum a început procesul nu m-ar mira ca la proba cu martori să apară însuşi răposatul domn Vernescu, să jure cu mâna pe Biblie că a fost obligat de comunişti cu pistolul la tâmplă să doneze imobilul, şi văzându-i pe domnii George Becali şi Asyiali Mustafa Kaan, să-i îmbrăţişeze pe rând, strigând, cu ochii în lacrimi: “Nepoate!”

This entry was posted on sâmbătă, aprilie 6th, 2013 at 10:20 am and is filed under Economie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.