A apărut prima cronică a romanului Copiii războiului…

Cea mai importantă revistă literară din țară, România Literară, spune: „ Nu poți să nu remarci faptul că Varujan Vosganian a luptat cu el însuși, știind că sub greutatea celebrității câștigate cu Cartea șoaptelor trebuie să propună un text cel puțin la fel de solid. Și-i reușește: Copiii războiului este unul dintre cele mai bune romane din ultimii ani… Un roman memorabil.”
Iată și textul integral, sub semnătura tânărului critic literar Marius Miheț (foto):

marius miheț
„Stigmatul absenței
Numeroase romane apărute în ultimii ani au înregistrat mecanismele psiho-sociale ale comunismului și postcomunismului din perspectiva unor martori ce acopereau cam toate palierele profesionale. Nimic nu părea lăsat pe dinafară. Iată că, în noul său roman, Varujan Vosganian riscă suplimentar: el oferă partitura principală unui ofițer de Securitate, pensionat cu grad de general. Ca și cum povestea lui n-ar fi îndeajuns de ademenitoare, Matei Visarion este și un „copil al războiului”. Bastard și chestor trecut prin toate vămile de după 1945, eroul lui Varujan Vosganian se anunță un martor ce închide un inel esențial al Istoriei. Unul credibil, căci judecă totul cu rațiunea celui sedus și de aparențe.
Copiii războiului vorbește despre imposibila neutralitate psihică. Și-atunci nu poate crește altceva în mărturisire, afară de un adevăr reconstituit în tăcere. Roman al așteptării, purgatorial, și al izbăvirii revelatoare, Copiii războiului se remarcă întâi de toate prin construcția sa riguroasă. Nu poți să nu remarci faptul că Varujan Vosganian a luptat cu el însuși, știind că sub greutatea celebrității câștigate cu Cartea șoaptelor (2009) trebuie să propună un text cel puțin la fel de solid. Și-i reușește: Copiii războiului este unul dintre cele mai bune romane din ultimii ani.
Dacă e adevărat că barbaria germanică rezultă din incapacitatea germanilor de a-și menține un echilibru între viață și spirit, cum nota tânărul Cioran, atunci Copiii războiului este chiar una dintre confirmările judecății. Și ea, barbaria rezultată, se revarsă de pretutindeni. Dar să vedem despre ce este vorba. În timpul războiului, sub ocupația nazistă, un german seduce sau profită de urgența Margaretei Visarion (penicilină pentru fratele Beniamin, tuberculos) și lasă în urmă un prim bastard în Craiova, pe Matei. Trei ani mai târziu, în 1945, la întoarcerea din Rusia, după timpul petrecut în casa familiei Baltazar din Iași, se naște un alt copil, Eugen. Cei doi băieți nu știu unul de altul până când, decenii mai târziu, deduc din scrisorile tatălui, grație amintirilor încurcate, de existența celuilalt. Tot fără să știe unul de altul, cei doi dezvoltă un întreg arsenal oedipic. Urăsc brutal tatăl, considerat ticălos și inuman, și, în compensație, ridică altare mamelor. Totodată, ei întruchipează și ideea mesianismului german. Amândoi reușesc în plan social să-și urmeze vocațiile de conducători. Matei, devine ofițer de Securitate („Am ales uniforma ca să mă pot răzbuna în bună rânduială, ca să pot crea un canon al răzbunării”), iar Eugen un lider al mișcării transcendentale. Primul folosește comunismul ca să răzbune până și ideea de tată, celălalt urăște comunismul cu patimă. La reunirea lor târzie, amândoi înțeleg că nu pot muri înaintea tatălui, că până și ideea de libertate le-a fost furată prin dictatura genei transmise. Soluțiile, de ambele părți, constituie tot atâtea romane.
În primul rând, citim un bildungsroman, cu Matei Visarion în rolul individului acaparat de uniformă, de datorie, care-i vor stabili și condiția socială. Echipa lui de la antifraudă din perioada postrevoluționară funcționează alături de el chiar și la cinci ani de la pensionare. Dintre polițiști reținem pe Lucian, „fiul” simbolic al acestui tată ratat; cu el încearcă Matei să dea de urma fratelui, imprimând un oarecare suspans romanului detectivist. Citim, apoi, un roman de familie. Matei ia de nevastă pe văduva Marie, deși e însărcinată deja. Va rata și proiectul microsocial, pentru că atât Monica, fiica adoptată, cât și soția (bolnavă de Alzheimer) îl îndepărtează definitiv. La fel se anunță logodnicul fiicei, Tinu, arhitect eșuat și jazzman de ocazie, revoluționar cu pensie și boem indignat. Singură, sora lui Tinu, Sânziana, trezește din amorțire spiritul și trupul lui Matei; la fel, replicile vii ale slujnicei angajate, Matilda, nostalgică după fabricile distruse. Romanul psihologic surprinde un bastard ce află de la paznicul cimitirului catolic din Craiova că, prin nașterea sa, el a luat sufletul unchiului Beniamin. Noul stigmat organizează, odată cu revelațiile succesive, dar mai ales cu gândul bolii instalate în familie, romanul religios. Sub semnul îngerului lui Caravaggio la întâlnirea cu Sfântul Matei – inspirație și mesager deopotrivă -, și în acordurile Morții lebedei asistăm la convertirea protagonistului. Puțin forțată, spovedania lui și semnele slăbiciunii, înmulțite vertiginos, laolaltă cu celelalte eșecuri, anunță romanul apocaliptic. Manifestațiile de 1 Decembrie, unde Matei trebuie să participe în sfârșit îmbrăcat în uniforma de general, se transformă într-o peliculă apoteotică a propriei vieți, despre care știe acum că singur n-o poate întregi, nici măcar prin poveste. Tabloul apocaliptic este condus de paznic, cel care este mai vechi decât cimitirul însuși: Charon și Cerber, înger și demon, începutul și sfârșitul. De fapt, adevăratul înger ce face posibile efectele tenebrismului din carte. La urmă rămâne povestea unui om singur, învins de viciul propriei răzbunări, de siguranța absurdă a datoriei unei libertăți iluzorii.
Varujan Vosganian gândește textul în zone de clarobscur, înscenând situații și ciocniri providențiale, întinzând destinul acolo unde defrișările păreau definitive.
Fresca istorică realizată ține seamă de bolile secolului, sugerează tratamentele vindecătoare sau pe cele false și propune un verdict credibil de cealaltă parte a mărturisirilor. „Nu știu dacă poți să fii liber fără să fii rău”, declara Eugen. Filonul dostoievskian se atomizează în Copiii războiului. Traseul e urmărit sistematic: barbaria erotică, culpabilizarea, însingurarea, presimțirea fricii, boala, agonia, suferința și moartea. Frica și boala dau sensul presimțirii – nimic altceva decât sentimentul totalizator al secolului: „Presimțirile fac istoria, nu faptele”, afirmă Matei triumfător. Varujan Vosganian nu lasă nici aici șanse de renegerare erotică personajelor.
Răzbat, din Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri (2013) mai multe teme și motive, chiar și episoade. Din Copiii războiului lipsește dimensiunea magică. Cum se explică extincția fanasticului din proza lui? Răspunsul se găsește chiar în vorbele lui Eugen Baltazar, care scrie scenarii adevărate, spune el, despre oameni pândiți de moarte: „Nu imaginez nimic. Nici nu cred că mai există imaginație. Ficțiunea a murit odată cu secolul douăzeci. A fost atâta suferință pe lume, încât e absurd să mai adaugi. O cruzime absolut inutilă, care nu mai sporește nimic, e ca și cum ai turna cu găleata apă în fântână. Eu scriu povești adevărate despre soldați care își așteaptă moartea, fără scăpare”. Până atunci, el imaginează moartea tatălui. La fel cum, acasă, el păstrează camera unde fusese cazat germanul ca una a ororilor, cu fotografii de război și chipuri pe cale să fie ucise. Nimic altceva decât o expresie a subconștientului său. Morbidețea face din casă un muzeu al fantomelor răzbunării, una rămasă fără imaginație, sau cu o imaginație epuizată. Defularea lui înseamnă a scrie texte fantastice și pentru că realitatea nu mai face față torentelor interioare.
Profetismul din carte anunță că secolul douăzeci s-a terminat înainte de-a începe. La fel ura lor, ce bloca adevărata libertate. Povestea fraților bastarzi, a acestor copii ai războiului ce-și plâng „mamele răstignite”, este în cele din urmă una a poveștilor suprapuse. După ce, cale de sute de pagini, cititorul colecționează implozii întârziate, în ultima parte romanul epistolar asigură esențele tari. Ultima scrisoare a tatălui, rătăcită la celălalt frate, relua ce intuia: faptul că „nu există vreo haină, oricum ar fi ea croită, sub care să poți ascunde la nesfârșit aripile întinse ale îngerului tău”. Că e moartea, fericirea, revelația sau iubirea, nici nu mai contează. Pactul faustic cu uniforma-diabolică are ca scop eliberarea din condiția de bastard al războiului. De pacient al coincidențelor în care nu crede. Dincolo de toate, păcatul nemorții, al celui ce se crede nemuritor – extremitatea blestemului faustic.
Eroii lui Varujan Vosganian fac din retorică un mod de viață. Sofismul e respirația lor. Captivi în uitare și memorie, întreaga lor reflexivitate se erodează în fața absenței. Niciunul fericit, nici întreg. Toți rămân în lumea lui Varujan Vosganian niște ființe fragmentare, ce să hărnesc din întregul la care au acces dintotdeauna, dar îl refuză cu patimă masochistă.
Roman al căutării chipului absent și al încremenirii în oglindă, căutare narcisică paradoxală, parabolă a labirintului absenței și credinței răsturnate, Copiii războiului recuperează din ungherele istoriei o generație moartă înainte de naștere. Promoție a zădărniciei și amăgirii, condamnată să repete un secol nebun, într-o condiție fără speranță. Un roman memorabil.”

12 Responses to “A apărut prima cronică a romanului Copiii războiului…”

  1. elenick spune:

    O carte de cumparat, fara ezitare!

  2. emi spune:

    Un critic care poate intelege ceea ce citeste, felicitari si pentru scriitor si pentru criticul literar!
    Si eu trebuie sa citesc urgent cartea, pentru cei interesati este si in format ebook:
    http://www.libhumanitas.ro/varujan-vosganian-copiii-razboiului-polirom-2016-42860.html

  3. Adam Mares spune:

    @VV
    Bravo! Succes în continuare! :-)

Leave a Reply